Pedologie

CAPITOLUL I

PEDOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ

1.1. Obiectul de studiu al Pedologiei

Pedologia (de la cuvintele greceşti “pedon - sol” şi “logos” – vorbire raţională) este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului ca resursă şi corp natural situat la suprafaţa scoarţei terestre.

Studiul Pedologiei înglobează o diversitate de aspecte referitoare la natura constituienţilor solului la organizarea şi relaţiile dintre acestea, la originea şi evoluţia solului, la dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii de mediu, precum şi cele referitoare la proprietăţile şi funcţiile solului în vederea folosirii raţionale şi eficiente în diferite ramuri ale economiei.

Pedologia este ştiinţă interdisciplinară situată la confluenţa dintre ştiinţele fundamentale (Fizica, Chimia, Biochimia, Matematica, Informatica) şi ştiinţele naturii (Geologia, Geomorfologia, Geodezia, Climatologia, Biologia) pe de o parte şi stiinţele aplicative agrosilvice (Geologia inginerească, Ocrotirea mediului, Îmbunătăţiri funciare) pe de altă parte.

Ştiinţe fundamentale Ştiinţe istorice – aplicative

Ştiinţe aplicative inginereşti Ştiinţe aplicative agrosilvice

Fig.1. Poziţia de graniţă a Ştiinţei solului

Pedologia are un caracter complex – consecinţă a caracterului proieminent pe care îl ocupă solul în ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le realizează între celelalte geosfere, fiind considerată ca o ştiinţă (are obiect de studiu, are o evoluţie în timp şi are legi şi metode specifice de cercetare).

Pedologia, ca ştiinţă independentă, s-a cristalizat relativ târziu dar a evoluat rapid având în prezent numeroase ramuri de specialitate, ramuri care tratează diferitele aspecte ale solului sau diferitele fenomene sau procese mai simple sau mai complexe specifice solului.

Dintre numeroasele ramuri care derivă din Pedologia generală sau fundamentală, amintim: Fizica solului, Chimia solului, Mineralogia solului, Biologia solului, Fertilitatea şi fertilizarea solului în corelaţie cu Nutriţia plantelor. O altă serie de ramuri de bază ale Pedologiei generale este reprezentată de Geneza solului, Morfologia solului, Micromorfologia solului, Clasificarea şi taxonomia solurilor, Cartografierea solurilor, Geografia solurilor, Bonitarea sau evaluarea solurilor, Informatica solurilor.

Paralel cu Pedologia generală s-a dezvoltat şi Pedologia aplicată: agricolă, forestieră, ameliorativă, sanitară.

1.2. Metode de cercetare în Pedologie

Caracterul complex al Ştiinţei solului implică o metodologie complexă de cercetare. Pe lângă metodele specifice ale ştiinţelor cu care vine în contact (analize fizice, chimice, mineralogice, etc), Pedologia şi-a dezvoltat metode proprii de cercetare cum ar fi metodele cercetării profilului de sol şi a unităţii teritoriale de sol, metoda morfologică şi micromorfologică, metoda genetico-geografică comparativă, metoda pedo-cartografică, experienţa în vase de vegetaţie şi în câmp.

Profilul de sol constituie criteriul de bază al clasificării solului. El este reprezentat printr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafaţa solului până la roca de solificare în cadrul unei secţiuni verticale realizate în sol. Descrierea şi caracterizarea fiecărui orizont pedogenetic din cadrul profilului se face în teren prin metoda morfologică iar în laborator prin metode chimice, fizice şi micromorfologice.

Derscrierea morfologică este considerată “abecedarul” Pedologiei şi constă în precizarea însuşirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea, textura, structura, conţinutul în schelet, consistenţa, porozitatea, prezenţa carbonaţilor, a neoformaţiilor, a incluziunilor, etc..

Metoda pedo-cartografică constă în indentificarea, delimitarea în teren şi descrierea unităţilor de sol şi reprezentarea grafică pe hartă a unităţilor teritoriale de sol.

Experienţa în vase de vegetaţie şi în câmp permite evidenţierea acelor însuşiri ale solului care nu pot fi sesizate prin studiul morfologic sau prin analizele de laborator.

Analiza fizică, chimică şi mineralogică constă în determinarea cantitativă şi calitativă a componentelor fizice, chimice şi mineralogice ale solului. Datele rezultate prin analiză se coroborează cu descrierea morfologică şi, astfel, se poate preciza tipul de sol şi direcţiile de evoluţie ale acestuia.

1.2. Conceptul de “sol”

Evoluţia acestui concept oglindeşte în mare măsură reuşitele dar şi erorile din dezvoltarea ştiinţei solului. Astfel pentru omul primitiv solul constituia suprafaţa fermă a uscatului iar, odată cu apariţia agriculturii, solul a fost considerat “suport pentru plante”

Extinderea studiilor referitoare la nutriţia minerală a plantelor a condus la formularea conceptului de “sol” ca mediu poros capabil să asigure apa, aerul şi elemente nutritive pentru plante. Această concepţie despre sol, cu toate că are un caracter restrâns şi se referă mai mult la nutriţia plantelor şi mai puţin la sol, în sensul strict, a contribuit semnificativ la rezolvarea problemei producţiei agricole punând bazele fertilizării minerale a plantelor.

Şcoala agrogeologică consideră solul ca fiind produs de alterare al rocilor (rugina nobilă) îmbogăţit în materie organică.

În concepţia agricultorilor solul era considerat ca fiind “pătură humiferă supusă lucrărilor agricole”.