Pedologie

OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI ÎN DEZVOLTAREA AGRICULTURII

1.1. OBIECTUL PEDOLOGIEI

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului (din punct de vedere al formarii, evoluţiei, compoziţiei, proprietăţilor, clasificării, repartiţiei geografice, folosirii raţionale). Denumirea provine de la cuvintele greceşti: pedon, (teren, ogor, sol) şi logos (vorbire, discuţie, cu sensul de studiu).

Solul, obiectul pedologiei, este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, cu compoziţie şi însuşiri proprii, care poate asigura creşterea plantelor. Atributul fundamental al solului, cuprins în însăşi definiţia lui, este de a asigura creşterea plantelor şi se datorează proprietăţii sale esenţiale, denumită fertilitate.

Fertilitatea, se defineşte ca fiind capacitatea solului de a asigura creşterea plantelor sau capacitatea solului de a asigura producerea de recolte vegetale; sau capacitatea solului de a satisface cerinţele plantelor. Deci, fertilitatea solului se defineşte şi se apreciază în raport cu condiţiile necesare creşterii plantelor.

Fertilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor substanţe nutritive, apă şi aer.

Cu cât un sol are un regim mai bun în ceea ce priveşte substanţele nutritive, apa şi aerul, cu atât este mai fertil şi, deci, asigură mai bine creşterea plantelor şi obţinerea de producţii vegetale mai mari. Substanţele nutritive, apa şi aerul sunt, prin urmare, principalele componente ale fertilităţii solului.

Substanţele nutritive, apa şi aerul trebuie puse la dispoziţia plantelor permanent, simultan şi în cantităţi îndestulătoare. Dacă un sol este bogat în substanţe nutritive dar are un regim deficitar în ceea ce priveşte apa şi aerul, fie chiar şi numai periodic, este slab fertil.

Noţiunea de fertilitate este însă mult mai cuprinzătoare. Ea include şi asigurarea tuturor celorlalte condiţii fizice (spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, porozitate, afânare etc.), chimice (reacţie, pH, tamponare etc.), şi biochimice (activitate microbiologică, enzimatică, biostimulatorie etc.) necesare creşterii plantelor. De asemenea, fertilitatea, deşi nu include, presupune, totuşi, satisfacerea şi a celorlalţi factori de vegetaţie (caldură, lumină etc.).

Într-o definiţie rnai cuprinzătoare prin fertilitate se întelege capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor substanţe nutritive, apă şi aer - permanent, simultan şi în cantităţi îndestulătoare şi de a asigura condiţii fizice, chimice şi biochimice necesare creşterii plantelor, în contextul satisfacerii şi celorlalţi factori de vegetaţie.

Deci, solul, ca purtător al fertilităţii, trebuie privit în strânsă legătură cu alţi factori naturali care influenţează creşterea plantelor: condiţiile climatice (temperatură, precipitaţii etc.), geomorfologice (versant, crov etc.), hidrogeologice (apă freatică, apă stagnantă etc.) etc. Influenţa acestor factori se exercită prin intermediul solului.

Din momentul în care omul a intervenit în natură, mai ales prin luarea în cultură a terenurilor, solul şi fertilitatea lui poartă amprenta puternică a influenţei antropogene. Cu cât un sol a fost supus un timp mai îndelungat lucrărilor agrotehnice, agrochimice, ameliorative, cu atât schimbările survenite sunt mai mari, solul şi fertilitatea lui devenind produsul nu numai al factorilor naturali ci şi al acţiunii omului.

Rezultă, deci, că fertilitatea nu este numai o însuşire naturală a solului, ci este strâns legată de toate celelalte condiţii ale mediului, precum şi de acţiunea omului, de stadiul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii, de relaţiile sociale.

Se obişnuieşte că fertilitatea solului în condiţii naturale sau nemodificate de om să fie denumită fertilitate naturală iar în cazul intervenţiei omului se folosesc noţiunile de fertilitate artificială sau fertilitate culturală sau fertilitate tehnogenă sau fertilitate reală sau fertilitate efectivă.

Chiar dacă se obişnuieşte să se deosebească fertilitatea naturală de fertilitatea efectivă, în realitate, în practică, ele sunt indisolubil legate şi nu pot fi separate.

În legătură cu solul şi cu capacitatea lui de a asigura producerea de recolte vegetale, în afară de noţiunea de fertilitate, se foloseşte şi cea de productivitate. Aceasta se referă la producţiile ce se obţin pe un teren şi nu trebuie confundată cu fertilitatea. Productivitatea unui teren depinde de întregul ansamblu de factori ce iau parte la obţinerea recoltelor: solul, celelalte condiţii ale mediului, tehnologiile de cultură, potenţialul biologic al plantelor (soiuri, hibrizi), organizarea activităţii de producţie etc. Soiuri cu aceeaşi fertilitate pot avea productivitaţi diferite în funcţie de influenţa celorlalţi factori.

1.2. ROLUL PEDOLOGIEI

Ocupându-se de studiul solului, mediul de viaţă al plantelor şi, deci, condiţiile de obţinere de recolte, pedologia are un rol deosebit de important. Procesul producţiei agricole este legat în mod nemijlocit de sol, principalul mijloc de producţie. În agricultură, unde are, în principal, menirea de a produce biomasa vegetală necesară animalelor şi oamenilor, solul funcţionează ca un factor activ, fiind atât mijloc de producţie cât şi obiect al muncii omeneşti.

Solul ca mijloc de producţie în agricultură prezintă anumite particularităţi care îl deosebesc de alte mijloace de producţie. Astfel, solul este un mijloc de producţie natural care se formează şi evoluează la suprafaţa uscatului, în timp, sub influenţa condiţiilor de mediu. Spre deosebire de alte mijloace de producţie, care pot fi multiplicate, învelişul de sol al globului, al unei ţări, al unei zone etc., este cantitativ limitat de spaţiul geografic respectiv; prin urmare, obţinerea de producţii necesare în cantităţi din ce în ce mai mari nu se poate face numai printr-o agricultură extensivă (mărirea suprafeţelor agricole), ci, cu precădere, intensivă (creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă). De asemenea, spre deosebire de alte mijloace de producţie care prin folosire se uzează, solul, dacă este utilizat raţional, nu numai că nu îşi micşorează capacitatea de producţie (fertilitatea) ci, din contră, şi-o poate mări.

Practica agricolă arată că, într-adevăr, productivitatea solului şi, deci, recoltele cresc continuu prin: utilizarea maşinilor şi uneltelor perfecţionate; folosirea îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor; efectuarea de lucrări de irigaţie, de desecare, de drenare, de îndiguire, de prevenire şi combatere a eroziunii; dezvoltarea continuă a tehnologiilor de cultură; crearea de noi soiuri şi hibrizi, cu potenţial biologic ridicat, perfecţionarea muncii şi a cunoştinţelor omului; aplicarea rezultatelor obţinute în cercetarea ştiinţifică etc.