Noțiuni Generale pentru Proiectarea Producerii

Întroducere

INGINERIA este o ramură a ştiinţelor aplicative care urmăreşte utilizarea resurselor naturale şi umane în folosul omenirii, cu preocupări îndeosebi asupra limitărilor inevitabile în raport cu cerinţele pe care le implică asemenea resurse.

Cuvântul inginerie şi derivatul ingenios provin din rădăcina aceluiaşi cuvânt din limba latină inginerare, a cărui semnificaţie este a crea. În engleza timpurie verbul engine însemna a născoci. Primele născociri au fost atribuite inginerilor militari (engine-er) şi au fost maşinile de război (war engines) precum catapultele, bombardele, turnurile de asalt sau podurile plutitoare. Opusul inginerului militar sub aspectul activităţilor a fost din cele mai vechi timpuri inginerul civil (de multe ori însă una şi aceeaşi persoană). Acesta aplica în esenţă aceleaşi cunoştinţe şi aptitudini dar nu pentru a distruge ci pentru a construi clădiri, drumuri, poduri, alimentări cu apă sau sisteme de canalizare.

PRODUCŢIE este un termen derivat din cuvântul produs şi care desemnează procesul de conversie a unui set de mărimi de intrare în mărimi de ieşire generic denumite produse, sub foarte diverse forme (produse materiale, servicii, procese, sisteme, etc).

SISTEM DE PRODUCŢIE este este categoria specifică de sistem care are ca intrări materiale, personal uman, echipamente, clădiri şi facilităţi tehnice (instalaţii pentru surse de energie, apă, aer etc), tehnologii, fonduri financiare şi alte resurse iar ca finalitate a procesului desfăşurat rezultă produsele.

Repere istorice în evoluţia problematicilor şi conceptului de

ingineria sistemelor de producţie

Se poate vorbi despre sisteme de producţie încă de la începuturile istoriei civilizaţiei umane, dovezile fiind remarcabilele vestigii păstrate de-a lungul secolelor: Piramidele egiptene, Partenonul grecesc, Marele zid chinezesc sau drumurile romane.

Pot fi apreciate câteva repere care marchează istoricul evoluţiei problematicilor specifice asociate conceptului de sistem de producţei şi anume: revoluţia industrială, dezvoltarea structurilor economice capitaliste primare, apariţia managementului ştiinţific, studiul factorului uman, cercetările operaţionale sau revoluţia în domeniul serviciilor. Unele dintre aceste repere merită descrise şi analizate distinct.

Sistemel de producţie anterioare anilor 1700 pot fi încadrate cu mice excepţii în categoria sistemelor casnice, deoarece activităţile umane erau legate de proppriul adăpost şi de rezolvarea unor nevoi individuale sau locale.

Perioada dintre cele două războaIe mondiale consacră pe scară largă preocupările pentru problematicile factorului uman şi alte domenii: metodele de lucru, măsurarea, evaluarea şi remunerarea muncii, teoria organizării, planificarea şi controlul producţIei.

Perioada celui de-al doilea război mondial marchează apariţia şi dezvoltarea unor tehnici şi metode consacrate sub titulatura de cercetări operaţionale, termenul operaţional fiind direct derivat din terminologia domeniului militar.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial este marcată de apariţia, dezvoltarea şi implementarea unor metode tot mai evoluate, care au consacrat aplicaţiile unor domenii noi ale matematicii pentru sectorul activităţilor productive. Este vorba de metodele programării matematice, controlul statistic de calitate, teoria cozilor, teoria şi controlul stocurilor.

1. Sistem de fabricaţie

Fabricaţia constituie un proces parţial al “producţiei” de bunuri materiale (de tip industrial) având o componentă tehnică (funcţiuni şi structură) specifice.

Raportul (de ierarhizare) dintre conceptul de producţie şi cel de fabricaţie este un raport între ÎNTREG (producţia) şi PARTE (fabricaţia): producţia nu se poate realiza fără fabricaţie, iar fabricaţia nu are sens în afara producţiei.

Referitor la aceasta se impune definirea următorilor termeni: sarcina de fabricaţie, procedeu de fabricaţie, mijloace de fabricaţie, fabricaţia industrială.

Sarcina de fabricaţie stabileşte structurile ce urmează a fi realizate, configuraţiile lor şi relaţiile ce permit alcătuirea prin îmbinare (asamblare). Ea se elaborează prin activitatea de proiectare a procesului şi se materializează în documentaţia de execuţie. Conceptul sarcină de fabricaţie, reprezintă diferenţa calitativă ce desparte materia primă de produsul cu configuraţia finită.

Procedeul de fabricaţie este un mod sistematic de executare a unei operaţii sau şir de operaţii având ca scop realizarea unei părţi a sarcinii de fabricaţie. Suma procedeelor de fabricaţie aplicate pentru realizarea proceselor parţiale de fabricaţie formează tehnologia de fabricaţie.

Mijloace de fabricaţie – totalitatea mijloacelor de muncă (maşini, scule, dispozitive) necesare aplicării procedeelor de fabricaţie.

O caracteristică importantă a fabricaţiei o constituie neunivocitatea sarcină-procedeu, adică o sarcină de fabricaţie dată se poate realiza prin diferite procedee. Alegerea unui anumit procedeu depinde de cantitatea produselor realizate şi de costul procedeelor.

Fabricaţia industrială poate fi deci definită ca procesul de realizare a sarcinilor de fabricaţie, constând în transformarea materiei prime în obiecte – produs, prin aplicarea procedeelor de fabricare cu ajutorul mijloacelor de fabricaţie.