Teorii Elaborate privind Relația Politică

Relatia politica-administratie publica a fost considerata o problema aflata într-o continua dezbatere

atât din partea teoreticienilor cât si a practicienilor din administratia publica înca de la aparitia

sistemelor politice moderne. Acest lucru nu ar trebui sa ne surprinda mai ales în ceea ce priveste

modul de definire al relatiei dintre politicieni si „birocrati” (functionari publici), în cele doua acceptiuni

„de jure” si „de facto” care produc un imens impact asupra procesului de guvernare si din acest motiv

asupra dezvoltarii societatii ca un tot.

Modul în care relatiile politica-administratie publica se dezvolta produc influenta asupra perceptiei

cetatenilor despre administratie publica si guvern. Daca relatiile dintre acestea nu sunt de cooperare

legitimitatea guvernului va fi limitata prin crearea unui mediu ostil si non-operativ ce va conduce în

final la o guvernare ineficienta.

Relatiile politica-administratie publica au fost studiate de numerosi teoreticieni care în tezele lor au

vazut acest fenomen manifestându-se sub diferite aspecte. Foarte des relatiile dintre acesti doi actori

au fost analizate prin intermediul unor alte problematici cercetate de diferite discipline. Cercetarea

utilizata de doctrina în domeniu se realizeaza, de cele mai multe ori, prin intermediul relatiei

democratie – birocratie.

- 1. Functionarii publici si politicienii în procesul decizional

Sistemul de relatii dintre cei doi actori la nivel doctrinar a început sa fie cercetat prin prisma

raspunsului la cea mai simpla întrebare care se putea pune „Cine conduce?”, care a variat astfel:

- pentru Page E. (1992), raspunsul este simplu „ambii atât functionarii publici cât si politicienii

conduc”;

- Aberbach J. si Rockman B. (1998) fac distinctie între conducerea formala si cea informala astfel:

- din punct de vedere formal – legal raspunsul este simplu „politicienii”;

- daca privim relatia din punct de vedere mai mult informal, lucrurile nu sunt chiar atât de clare.

În opinia celor doi acest fapt ne conduce la urmatoarea concluzie: functionarii publici poseda

cunostinte importante, valoroase despre cum lucreaza Guvernul si despre lipsurile

politicienilor. De aceea nu de putine ori se afirma ca avem nevoie de tehnocrati în functiile de

conducere ale statului.

- Campbell C. si Peters G. au formulat o perspectiva asemanatoare când au dat raspunsul la

întrebarea „Cine este seful?”. Ei sustin ca politicieni în mod natural se asteapta sa ia decizii politice

importante atunci când ajung la putere, mai târziu ei realizeaza ca functionarii publici le pot limita

aceasta putere decizionala.

Contra-argumentul lui Page la ultimele doua teorii este ca nu se poate da un raspuns prin prisma

conceptelor de influenta si putere, acestea fiind din punctul de vederea la stiintelor sociale concepte

controverse. Prin urmare o evaluare a influentei functionarilor publici, a tehnocratilor presupune

existenta unor cunostinte reale asupra obiectivelor acestora, lucru care este imposibil.

În ciuda dificultatilor de a raspunde la întrebarea „Cine conduce?” multi teoreticieni continua sa

gaseasca un raspuns, concentrându-se asupra modului formal de analiza ce conduce la adoptarea

unui anumit comportament, manifestat de politicieni si birocrati, în procesul decizional.

Acestea teorii releva faptul ca problemele relationale ale politicii si administratiei publice au facut

obiectul cercetarii dihotomice a acestor doi actori.

- 2. Dihotomia politica-administratie publica mit sau realitate

Originile conceptuale ale acestei dihotomii, existenta sa si desirabilitatea sa au fost cu mult înainte

teoretizate, unii sustin ca, chiar odata cu ridicarea problemei functionarii democratiei.

Argumentul central al dihotomiei politica-administratie îl constituie existenta unei distinctii între

„politics” si „policy making” pe de o parte si „policy implementation” pe de alta parte.

Puncte de vedere conventionale conchid ca relatia politica-administratie publica este una de sursaresursa.

În acest sens redam în cele ce urmeaza diverse acceptiuni ale teoreticienilor din domeniu:

- În timp ce politicieni sunt preocupati de obiectivele politice, administratia este responsabila doar

pentru traducerea/punerea lor în practica. Self. P. (1975)

- Politicieni si functionarii sunt cunoscuti ca vietuitori ai propriei lor lumi, cu valori separate, reguli si

metode. Sayre W.S. (1958)

- Modelul dihotomic este bazat pe ideea controlului democratic si a suprematiei legii -„Rule of Law”.

Svara J.H. (1985)

- Politica trebuie realizata/facuta de catre oficiali alesi în mod democratic si apoi implementata de

administratori. Separarea celor doi actori limiteaza coruptia si creste eficienta, prin neimplicarea

politicienilor în „detalii de administrare”. Svara J.H. (1985)

Wodrow Wilson (Presedinte al SUA 1913-1921) este adesea citat ca fondatorul dihotomiei politicaadministratie

publica, dihotomie statuata în eseul sau „Studierea administratiei publice” publicat de

Political Science Quartely (1887) în care afirma ca „administratia se situeaza în afara sferei politicului.

Problemele administrative nu sunt probleme politice. Desi politicul stabileste sarcinile administratiei

nu trebuie acceptata manipularea sa.”

Dihotomia politica-administratie a fost cuprinsa chiar si în operele lui M. Weber. Weber a fost cel care

a trasat clar o distinctie între birocrati si politicieni sustinând ca mutuala lor existenta va marca

procesul decizional al secolului XX.

Una din problemele invocate de Weber priveste creatia unei suprematii birocratice în care distributia

politicilor guvernamentale este înlocuita de problemele existentei organizatiilor birocratice. În vederea

prevenirii acestui fapt Weber dezvolta numeroase mecanisme ce vor servi limitarii puterii

administratorilor1. Weber a considerat ca principale instrumente în restrictionarea puterii birocratice:

normele legale, parlamentele efective (din punctul de vedere al actului legislativ, al celeritatii acestuia)

si cel mai important liderii politici ce vor fi numiti la conducerea autoritatilor administrative. În acest

sens, relatia dintre politicieni si birocrati este perceputa ca dihotomica, cu politicieni ca „policy makers”

si birocratii ca „policy implementers”.

Dihotomia politica-administratie si-a atins culmile existentiale între anii 1920-1930. Reprezentarea

puternica în mediul academic si la nivel de practica a fost explicata prin intermediul urmatoarelor

motive: