Metodica predării activităților practice în învățământul primar și preșcolar

CONCEPŢIA EDUCAŢIEI ARTISTICE – PLASTICE ÎN ŞCOALĂ ŞI GRĂDINIŢĂ.

Procesul educaţiei artistice – plastice a elevilor a avut un parcurs evolutiv, în funcţie de mentalităţile diferitelor perioade istorice. A fost o perioadă (care din păcate persistă) în care accentul cădea pe educarea capacităţii mimetice în redarea realităţii, considerată ca fiind însuşire de bază ale talentului artistic. În acest caz e o confuzie de valori între imaginea reproductivă şi cea artistică-plastică productivă a formelor, creativitatea fiind neglijată. Se foloseau clişee, scheme, se dezvoltau reţete şi se instala rutina, înăbuşind din faşă creativitatea. Masa de elevi care nu aveau talent, aptitudini, îndemânări, urma să se demotiveze şi să piardă plăcerea orelor de desen.

Procesul educaţiei artistico-plastice a elevilor din cadrul disciplinei educaţie artistico-plastică, are ca obiectiv general dobândirea de către elevi a unor aspecte esenţiale ale cunoaşterii artistice, latură importantă a cunoaşterii umane, pe de o parte şi dezvoltarea creativităţii, a acelor procese mentale care conduc omul la inovaţii, pe de altă parte. Acest proces educaţional înscrie ca obiective principale:

a) dezvoltarea la elevi a gândirii artistico-plastice, calitate specifică gândirii creative;

b) dezvoltarea sensibilităţii, a gustului lor artistic şi a culturii generale.

Acţiunile de realizare a acestor obiective sunt direcţionate pe traseele a trei mari căi, şi anume:

a) familiarizarea elevilor cu gramatica elementelor de limbaj plastic;

b) iniţierea lor în problemele actului de creaţie;

c) contactul cu frumuseţile mediului înconjurător (natură, construcţii, opere de artă, creaţii tradiţionale, etc.).

PREMISELE PSIHOLOGICE CARE STAU LA BAZA EDUCAŢIEI ARTISTICE – PLASTICE.

Psihologul elveţian Jean Piaget a demonstrat că desenul este o formă a funcţiei semiotice care apare la copil în jurul vârstei de 2 ani, fiind o funcţie fundamentală pentru educaţia psihică a acestuia. Desenul ca limbaj grafic, este un mijloc de “luare în stăpânire” de către copil a lumii exterioare la care el trebuie să se adapteze şi totodată un mijloc de armonizare a acesteia cu lumea sa proprie interioară. Din acest punct de vedere, desenul infantil se aseamănă cu jocul simbolic, care apare aproximativ în aceeaşi perioadă de exprimare grafică şi are ca funcţie esenţială asimilarea realului la “eul” copilului. Aceasta trebuie să se realizeze fără constrângeri sau interdicţii dinafară. Spre deosebire însă de joc, care-l eliberează pe copil de realitatea exterioară, desenul este şi o formă de echilibru între lumea lui interioară şi solicitările lumii exterioare. Educaţia artistică-plastică oferă copilului posibilitatea de a exprima şi ceea ce, în experienţa lui trăită nu poate fi formulat şi asimilat numai prin mijloacele limbajului vorbit.

În acest fel copilul dă formă experienţelor sale şi îşi cristalizează ideile despre lumea în care trăieşte şi doar după 8-10 ani el este preocupat să redea imaginea grafică a ceea ce vede şi nu ceea ce ştie el despre obiect (formă). Evoluţia realismului desenului la copil trece prin următoarele faze:

a) Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor.

Desenul copilului între 2ani1/2 – 3ani are un caracter involuntar, stimulat doar de urma pe care o lasă creionul sau pensula pe toate suprafeţele care îi apar în cale: pereţi, mobile, garduri etc., pentru a trage linii care nu au încă o semnificaţie stabilită dinainte.Copilul nu are conştiinţa că mişcările mâinii sunt legate de urmele pe care le lasă creionul (pensula). El desfăşoară prin

mişcările necontrolate ale mâinii o energie nedirecţionată, dar care îi dezvoltă abilitatea de a face urme. Un pas înainte este marcat de momentul în care copilul descoperă că între mişcările mâinii lui, între degetele acesteia şi urmele creionului este o legătură. Acum el încearcă să dea nume mâzgălelii, manifestând şi intenţia de a o controla.

b) Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică.

Este etapa în care copilul de 3–4 ani îşi controlează mâzgăliturile, desfăşurând o activitate imaginativă de tipul jocului. Copilul pune formele determinate ale mâzgăliturilor sale în legătură cu formele anumitor obiecte, începând să gândească prin imagini. Astfel, el îşi identifică mâzgăliturile cu lumea reală.În această etapă copilul are nevoie de multă încurajare din partea pedagogului şi a părinţilor. Ei trebuie să-l stimuleze, prin apropierea treptată a copilului de anumite tehnici de lucru