Managementul Portofoliului

CAPITOLUL 1

ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND MANAGEMENTUL PROTOFOLIULUI

1.1. Etapele managementului portofoliului

Teoriile moderne ale portofoliului se bazează pe un management al acestuia de sus în jos. Managementul orientat de sus în jos permite identificarea deciziilor care să genereze creşterea performanţei portofoliului şi îmbunătăţirea ulterioară a managementului acestuia.

Procesul de management al portofoliului implică cinci paşi:

• stabilirea obiectivelor de investiţii;

• fixarea politicii de investiţii;

• selectarea strategiei de investiţii;

• construirea portofoliului;

• evaluarea performanţei portofoliului.

Stabilirea obiectivelor de investiţii constă în analiza obiectivelor de investiţii pentru fiecare entitate ale cărei fonduri sunt investite. Entităţile se clasifică în:

• investitori individuali;

• investitori instituţionali.

Obiectivele investitorilor individuali pot consta în acumularea de fonduri pentru achiziţionarea unor active reale (casă), asigurarea şcolarizării copiilor sau cumpărarea unor active financiare (acţiuni, obligaţiuni).

Investitorii instituţionali (fonduri de pensii, fonduri mutuale, companii de asigurări, etc.) se clasifică în două categorii, în funcţie de natura obiectivelor:

• instituţii ale căror obiective derivă din obligaţiile contractuale (companii de asigurări);

• instituţii ale căror obiective derivă din propriile responsabilităţi.

Stabilirea politicii de investiţii se referă la identificarea modalităţilor în care investitorii îşi repartizează fondurile disponibile între diverse active (de exemplu clase de acţiuni).

Decizia de alocare a fondurilor are la bază analiza randamentului şi riscului asociat fiecărui activ. Aceste două mărimi sunt corelate cu constrângerile la care sunt supuşi investitorii:

• constrângerile clientului;

• constrângerile legii;

• constrângerile datorate evidenţei contabile şi regimului fiscal.

Alegerea strategiei de management a portofoliului urmează după stabilirea obiectivelor şi politicii de investiţii. Investitorii aleg strategia în funcţie de aşteptările privind eficienţa pieţei. Ei au posibilitatea să aleagă strategia activă sau pasivă sau care combină elemente din cele două.

Strategia activă este preferată de către investitorii care nu anticipează o piaţă eficientă. În acest caz, ei manifestă aşteptări privind performanţele activelor din portofoliu. Pentru acţiuni, strategia activă include previziuni legate de evoluţia preţului de piaţă, a dividendului şi PER-ului. Pentru obligaţiuni, previziunile privesc nivelul ratei dobânzii şi evoluţia primei de risc. Deci, în strategia activă, deciziile sunt rezultatul previziunilor legate de anumite mărimi specifice fiecărui activ. Portofoliul format, ca o consecinţă a acestei strategii, trebuie să bată piaţa, să fie mai performant decât indicele bursier (portofoliul de piaţă).

Strategia pasivă recomandă constituirea portofoliului în structura apropiată de cea a indicelui reprezentativ al pieţei. Investitorii care preferă această strategie au încredere că o clasă de active este eficient evaluată de piaţă. Portofoliul rezultat prezintă cel mult performanţă egală cu cea a indicelui pieţei.

Construirea portofoliului este pasul care urmează după alegerea strategiei. Pentru a forma portofoliul, investitorii, direct sau prin companii de investiţii, evaluează fiecare activ. În funcţie de strategia aleasă, portofoliul rezultat în urma construcţiei poate fi de tip indice sau activ.

Portofoliul de tip indice este construit după evaluarea activelor care compun indicele reprezentativ al pieţei. Acest portofoliu este consecinţa adoptării strategiei pasive. Formarea acestui portofoliu reclamă costuri mari din partea investitorilor, fie ei şi instituţionali.

Portofoliul activ, rezultat din adoptarea strategiei active, este administrat (gestionat) în funcţie de atitudinea faţă de risc a fiecărui investitor. Prin construirea acestui portofoliu se urmăreşte depăşirea performanţei portofoliului de piaţă.