Strategii de Tranzacționare a Optiunilor

a.Caracteristici generale ale opţiunilor din punct de vedere al strategiilor adoptate

Cele mai simple forme de opţiuni (denumite şi vanilla) dau deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a tranzacţiona un anumit activ în viitor, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului în urma achitării unei anumite sume. Preţul prestabilit este cunoscut sub numele de preţ de exercitare, momentul de timp la care expiră contractul se numeşte scadenţă, iar preţul plătit pentru achiziţionarea contractului se numeşte primă.

Opţiunile call dau cumpărătorului dreptul de a cumpăra, iar opţiunile put pe cel de a vinde activul care face obiectul contractului. Vânzătorul contractelor are obligaţia de a fi partenerul de contract al cumpărătorului în cazul în care acesta decide să exercite opţiunea.

Opţiunile europene pot fi exercitate numai la scadenţă, în timp ce cele americane pot fi

exercitate oricând în cursul duratei de viaţă a opţiunii. Cele mai multe opţiuni tranzacţionate la burse sunt de tip american. Opţiunile pot fi oferite în cadrul unor burse specializate sau “overthe- counter” (OTC). În primul caz, contractele sunt standardizate şi oferă un grad scăzut de flexibilitate în alegerea termenilor. În cel de al doilea caz, contractele se încheie, în general, prin negociere între părţi.

Activele suport pot fi acţiunile, devizele, indicii bursieri, contractele futures (pentru cea mai mare parte a activelor suport ale contractelor futures tranzacţionate) şi ratele dobânzii (incluzând în acestă categorie o gamă mai largă de active cu venit fix).

Fluxurile generate de opţiunile call şi put vanilla la scadenţă depind de preţul activului suport

la scadenţă şi de preţul de exercitare.

- pentru cumpărătorul unei opţiuni call1:

max (ST –X, 0)

- pentru vânzătorul unei opţiuni call:

- max (ST –X, 0)

- pentru cumpărătorul unei opţiuni put:

max (X - ST, 0)

- pentru vânzătorul unei opţiuni put:

-max (X - ST, 0),

unde

ST reprezintă preţul activului suport la scadenţă, iar X preţul de exercitare.

Relaţiile prezentate mai sus reprezintă şi definiţiile valorii intrinseci pentru opţiunile

vanilla. În funcţie de valoarea cursului activului (la scadenţă sau pe parcursul duratei de viaţă a opţiunii) opţiunea se poate defini ca fiind în bani (St > X pentru call sau St < X pentru put), fără bani (St < X pentru call sau St > X pentru put) sau la bani (St = X). Diferenţa dintre cursul activului suport şi pretul de exercitare pentru call sau invers pentru put se numeşte valoare intrinseca a opţiunii. În absenţa costurilor de tranzacţionare o opţiune se exercită numai daca este în bani. Nivelul cu care preţul opţiunii depăşeşte la un moment dat valoarea intrinsecă se numeşte valoare timp. La scadenţă valoarea timp este nulă.

Siguranţa tranzacţiilor este asigurată în cazul instituţiilor bursiere de sistemul de marje.

Cumpărătorul unei opţiuni este obligat să depună integral valoarea primei la iniţierea tranzacţiei în acest caz nefiind admise tranzacţiile în marja şi nici nu sunt necesare marje ulterioare.

Vânzătorului, însă, i se solicită depunerea unei marje iniţiale, şi pe măsură ce contractul este marcat la piaţă păstrarea în contul de marjă a marjei de menţinere. Urmărirea atentă a nivelului marjelor pentru a evita neîndeplinirea clauzelor contractuale de către părţi este motivul pentru care riscul de credit nu este caracteristic burselor. Garanţia realizării contractelor este asigurată de către instituţii specializate de compensare.

Pentru a închide o poziţie pe opţiuni, deţinătorul poate exercita opţiunea la scadenţă sau

înainte, dacă este în bani, în funcţie de caracteristicile acesteia. Iniţierea unei tranzacţii opuse este o modalitate pe care o au la dispoziţie în egală măsură atât cumpărătorul cât şi vânzătorul opţiunii. Dacă opţiunea este fără bani la scadenţă rămâne neexercitată, cumpărătorul pierzând prima plătită, iar vânzătorul fiind liber de obligaţiile asumate în contract.

Am prezentat mai sus câteva elemente generale care stau la baza formulării şi dezvoltării

modelelor care vor fi prezentate pe parcursul lucrării. Ele se bazează pe definiţii larg acceptate. În cazul introducerii unor elemente noi, modul de definire va fi prezentat la momentul respectiv.

b.Strategii de tranzacţionare a opţiunilor

Variind de la poziţiile cele mai simple (ca achiziţionarea/vânzarea unei opţiuni) până la

combinaţii foarte diverse între opţiuni şi alte active financiare, strategiile care implică opţiuni pot fi folosite în egală măsură pentru speculaţii sau pot fi implicate în acţiuni de acoperire a riscurilor generate de alte investiţii. Modalităţile de clasificare a acestora sunt variate şi va fi considerată cea care are în vedere tipul opţiunilor. Este vorba despre strategii simple, strategii “spread” (implică o poziţie pe două sau mai multe opţiuni de acelaşi tip) şi combinaţii (au în vedere poziţii atât pe opţiuni call, cât şi pe opţiuni put).

I. Strategii simple

A. Cumpărarea de opţiuni call

Alături de cumpărarea de opţiuni put, aceasta este cea mai simplă schemă de acoperire a

riscului. Opţiunile call pot fi utilizate pentru a proteja deţinătorul unei poziţii short pe un

portofoliu format din devize, sau indici bursieri (se pot considera şi portofolii de acţiuni care urmăresc compoziţia indicelui) împotriva scăderii valorii acesteia..