Acoperirea mediatică a războiului din Indochina în presa ilustrată franceză 1945-1954

Războiul din Indochina este un caz singular în istoria decolonizării: o putere cu o mare reputaţie este înfrântă, în ciuda carelor de luptă şi a avioanelor sale, într-o bătălie de anvergură, de către o mişcare liberală naţională. Bătălia de la Dien Bien Phu va încorona victoria Alianţei pentru independenţa Vietnamului pe un corp expediţionar decimat şi umilit, în acelaşi timp când se inaugurează declinul Imperiului francez. Conflictul din Indochina reprezintă, de asemenea, un caz particular prin uitarea colectivă care îl caracterizează în sânul societăţii franceze – manieră inconştientă de reducere a ororii unui conflict care nu a avut totuşi nimic mai elegant ca acela condus de către Statele Unite? – şi în ciuda unei producţii actuale de lucrări care nu pot fi remarcate sau puse în relaţie directă cu apropiata celebrare a cincizecea aniversare de la predarea garnizoanei de la Dien Bien Phu.

Subiectul studiat se desfăşoară deci, într-un spaţiu şi timp particular, iremediabil ataşat la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, la decolonizare şi la lumea bipolară în devenire.Războiul din Indochina – eclipsează- care poate clasifica franceza pentru a se putea distinge de cel de-al doilea război – cel american, “Războiul din Vietnam” – nu este în fapt pentru vietnamezi ca prima frază din “războiul de 30 de ani”. Rare sunt naţiunile care, împreună cu Vietnamul, vor cunoaşte aşa puţin ţara proprie şi vor îndura atât de mult timpchinurile războiului şi ocupaţia străină. Astfel, din punctul de vedere al vietnamezilor, conflictele de eliberare naţională care jalonează istoria contemporană a vechii Indochine se înscriu în lunga durată.Totuşi, războiul francez şi evoluţia sa, care a făcut să se strecoare un conflict de ordine dublat naţional, pe terenul internaţional al războiului rece în mai puţin de un deceniu, se înveciază cu o dimensiune temporară limitată. Pe scurt, un timp, o tranziţie între războaiele totale şi războiul modern.

Războiul din Indochina a introdus în mintea şi vocabularul militar al secolului XX noţiunea de război revoluţionar şi subversiv, definit prin aceleaşi caracteristici ca şi războiul modern. Războiul subversiv şi cel revoluţionar au un numitor comun, acela de a vrea să menţină puterea în loc pe un teritoriu, în principal sprijinindu-se pe populaţie. Dar, aceşti termeni care desemnează acelaşi obiectiv, acoperă două realităţi distincte.

Aspectul revoluţionar ţine de elaborarea unei strategii globale şi de dimensiunea sa ideologică. Strategia revoluţionară pentru care logicii pot milita are o importanţă mai mică decât în războaiele totale, fiind una şi globlă. Ea mobilizează toate forţele ( economice, sociale, militare, psihologice) de care dispun răsculatii şi fondurile, într-o singură strategie care se supune revoluţiei.

Cât despre războiul subversiv, acesta aplică primul principiu al artei militare, se poate spune, economia forţelor. A slăbi adversarul pentru a trage mai bine lovitura de graţie: acesta este obiectivul. Asfel, tradiţionala lovitură de arme se substituie cu războiul de partizani, cu agresiunile indirecte şi cu îndoctrinarea maselor. Ansamblul acestor mijloace se foloseşte pentru a mina autoritarea instituţiilor legale, dar de asemenea pentru a impresiona populaţia. O asemenea strategie integrează o dimensiune ideologică şi psihologică, care relevează legăturile războiului şi politicii.

Atunci când se aborda războiul din Indochina, armata franceză se găsea având obligaţia de a-şi reconstitui identitatea şi de a recuceri oamenii. Însă, pentru societatea franceză conflictul indochin se înscrie într-un context politic şi social dificil. Problemele economice şi sociale, mişcările de opoziţie, cât şi incapacitatea guvernelor succesive compromit apariţia unui discurs coerent şi adeziunea naţiunii, având în vedere că conflictul a fost condus de către singura armată de profesionişti. Nimic de comparat deci cu experienţele trecute din timpul a două conflicte mondiale, nici chiar cu pasiunile care vor declanşa Războiul din Algeria, pasiuni cărora nu le-au fost străine trimiterea apelurilor de contingenţe. În Indochina “Francezii au declanşat războiul, dar Franţa nu este în război”. Timp de opt ani armata a trebuit sa se lupte contra indiferenţei paradoxale şi ostilităţii opinilor franceze şi străine, decişi să ne vadă în această luptă cu un război colonial. Autoritatea politico-militară a trebuit să se lupte în paralel contra unui inamic mai de temut pentru determinarea mijloacelor de acţiune asupra populaţiei decât asupra puterii sale materiale.