Comunicare în Afaceri

3. Domenii de comunicare

Orice teorie a comunicării presupune evidentierea, inventarierea diferitelor

domenii în care conceptele sale vor putea fi aplicate. Evidentierea diversitătii si

multitudinii domeniilor nu face decât să îmbogătească si mai mult conceptul de

comunicare. Ele pun în comun ceea ce este comun, nemodificabil tuturor, dar si

specificitatea.

3.1. Comunicarea de masă

Secolul al XX-lea a adus un mare număr de mijloace noi de difuzare, ale căror

caracteristici le diferentiază de mijloacele clasice. Aceste caracteristici sunt:

· Activitatea în echipă la nivelul creatiei tehnicilor de elaborare, de

realizare;

· Transpunerea simultană a diferitelor moduri de exprimare;

· Dimensiunile considerabile ale publicului afectat simultan

Multă vreme, conceptul de mass-media a fost însotit de sensul său negativ, cel

putin la nivelul publicului cultivat. Astfel, mass-mediei i se reprosa:

· Vulgarizarea publicului;

· Facilitatea, maxima accesibilitate;

· Nocivitatea influentelor;

· Caracterul mercantil al obiectivelor.

Aceste judecati au fost revizuite, mass-media devenind demnă de studiat. Pe

rând, cinematografia, jazzul, banda desenată, publicitatea au fost reintegrate în

domeniul culturii. Anii ’50 au fost consacrati studiului cinematografiei, ia ultimele

decenii, televiziunii.

Primele lucrări au fost concentrate pe conceptul de „informatie”. Fiecare dintre

aceste mijloace este considerat suport al informatiei politice sau de propagandă.

Al doilea curent este de inspiratie sociologică si lărgeste câmpul de studiu,

tinând cont de ansamblul mijloacelor de difuzare în masă: presa, radio-tv, discul,

cinematograful, etc. Accentul cade pe importanta mijloacelor angajate la nivelul

productiei si pe caracterul hedonist al satisfactiilor aduse publicului, exprimată

simplu „industrie a distractiei”.

A treia directie este definită de un domeniu mult mai larg – cel al ansamblului

activitătilor de „loisir” în care intră: mijloacele audio-vizuale, cartea, spectacolele,

sportul, turismul, etc. Referintele nu se fac la politică sau la activităti economice, ci la

viata cotidiană a indivizilor.

În ultimii ani, termenul audio-vizual este utilizat tot mai frecvent, cu multiple

sensuri:

· Indică o parte a mijloacelor de comunic are în masă, cele care utilizează

cu predilectie sunetul si imaginea – radio, tv, cinema în opozitie cu presa

scrisă;

· Consiliul National al Audio-vizualului creat în 1992 în România,

Consiliul Superior al Audiovizualului (1972) din Franta, Institutul

National al Audio-vizualului (1974) din Franta

· Ansamblul aparatelor si tehnicilor centrate pe tratarea sunetului si

imaginii – foto, cinema, disc, video.

O mare atentie se acordă dezvoltării noilor mijloace – teledistributia, satelitii

de difuzare, videotextul – apărând ca o extensie a mijloacelor clasice: retele de

cabluri si sateliti, putând să ofere telespectatorilor si auditoriului programe

independente de orarul de functionare al statiilor, al studiourilor de emisie, datorită

relatiei interactive.

Desi aceste noi mijloace sunt independente, ele creează interdependente cu

mijloacele traditionale - radio, tv, distribuirea echipamentului audio-vizual – precum

si cu alte sectoare de comunicare – telecomunicatiile, informatica, echipamentul de

birou – cu structurile profesionale si institutionale.

Comunicarea de masă, prin definitie, ignoră comunicarea reciprocă, dialogul,

cercetarea si stocajul informatiei în memorie. În realitate, comunicarea de masă

reprezintă un studiu în dezvoltarea istorică a comunicării, ceea ce îi permite să aibă

raporturi complexe cu mijloacele traditionale si să le prefigureze pe cele care vor

urma.