Comunicare în Afaceri

Comunicarea verbală sau prin cuvinte

Comunicarea verbală sau prin cuvinte, utilizând o limbă, presupune un nivel

relational si unul formal. Limbajul, scris si vorbit, reprezintă simbolurile unei realităti

interioare, mentale.

Comunicarea verbală îmbracă două forme: orală (vorbită) si cea scrisă. În

această categorie de comunicare sunt incluse mesajele utilizate pentru a transmite sau

receptiona informatii, modalitătile practice utilizate fiind vorbirea si scrierea.

4. Comunicarea orală

Comunicarea gândurilor, ideilor sau sentimentelor se realizează prin limbă, un

sistem complex de comunicare alcătuit din sunete articulate, care si-a disputat mereu

întâietatea fată de alte sisteme de comunicare. Limba este un tezaur de semne care

poate fi utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în functiune

codul si conduce la producerea mesajului.

Cunoasterea limbii tine de competenta subiectilor vorbitori, în timp ce

producerea si interpretarea enunturilor în procesul vorbirii tine de performantă. O

mare parte din performantele noastre ca vorbitori, cum ar fi intuirea efectelor pe care

o frază le poate produce în context sau posibilitatea reducerii ei datorită situatiei de

discurs, nu tin de competenta lingvistică, ci de cunostintele noastre despre lume si cei

din jurul nostru si modul în care gestionăm relatiile interumane.

Potrivit Scolii de la Port Royal, limba a fost inventată pentru a le permite

oamenilor să-si comunice gândurile, iar pentru aceasta, vorbirea trebuia să reprezinte

un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a

structurilor intelectuale.

K.Bühler a propus o analiză generală a comunicării care să o descrie ca un act

ce exprimă conditia esentială a omului, si nu ca o simplă actiune particulară.

Comunicarea devenea, în conceptia sa, o dramă cu trei personaje: lumea, locutorul si

destinatarul. Din această perspectivă, orice enunt lingvistic este un semn triplu, iar

actul de a semnifica este orientat în trei directii:

· către continutul comunicat (functia de reprezentare);

· către destinatarul vizat de continut (functia de apel);

· către locutor (functia de expresie)

Pe lângă cele trei elemente luate în calcul de Bühler, R.Jakobson a mai introdus

în descrierea actului de comunicare codul lingvistic utilizat, mesajul transmis si

contactul stabilit între interlocutori. Astfel, celor trei functii li se adaugă următoarele:

· functia metalingvistică – este centrată pe un cod si vizează oferirea de

explicatii, precizări asupra codului si utilizării lui

· functia poetică - în structura lui materială, enuntul are o valoare

intrinsecă si este considerat un scop în sine

· functia fatică – nu există comunicare în afara unui efort depus pentru

stabilirea si mentinerea contactului cu interlocutorul (formule precum

„alo, mă auziti?” au rolul de a atrage atentia si de a verifica dacă

interlocutorul ne ascultă)

Filosoful englez J.L.Austin face distinctia între enunturi, împărtindu-le în:

- performative – care modifică realitatea;

- constative – care descriu un eveniment, fără pretentia de a modifica o

stare de fapt

Totusi, nu se poate spune ca enunturile constative nu posedă si ele, într-o formă

mai putin spectaculară, o valoare de actiune, similară cu cea a enunturilor

performative. Astfel, dacă spunem „A venit reporterul”, nu putem spune că doar

reprezentăm un fapt, ci afirmăm si realitatea si invităm si la actiune (trebuie să

mergem mai repede în sala de conferinte). Neputând opune enunturile constative

celor performative, Austin a creat o teorie generală a actelor de vorbire, valabilă

pentru toate tipurile de enunt. Astfel, atunci când locutorul enuntă o frază oarecare, el

efectuează trei acte simultane:

· un act locutoriu – care constă în articularea si combinarea de sunete,

evocarea si combinarea sintactică a notiunilor reprezentate de cuvinte;

· un act ilocutoriu – în măsura în care enuntarea frazei reprezintă prin ea

însăsi un anume act, cum ar fi actul de a promite sau de a ordona;

· un act prelocutoriu – în măsura în care enuntarea serveste unor scopuri

mai îndepărtate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze desi

cunoaste perfect limba (putem adresa cuiva o întrebare din dorinta de a-l

ajuta, încercând sa-l punem în încurcătură sau pentru că dorim să-l

facem să creadă că tinem la opinia lui).