Comunicare mediatizată

Comunicarea este o noţiune cu accepţiune largă şi extensie deosebită, căci poate fi deopotrivă umană, animală, vegetală, mecanică. Ceea ce este comun acestor procese, denumite comunicare, este faptul că implică obligatoriu relaţia dintre două entităţi. Datorită gamei sale largi de semnificaţii, termenul de comunicare poate şi este utilizat în biologie (comunicarea între celule), în neurologie (comunicarea creierului cu alte organe), în informatică (comunicarea omului cu computerul) , în lingvistică (comunicarea prin vorbire ), în sociologie (comunicarea între indivizi sau între grupuri si societate), ca şi în multe alte discipline.

Cu o etimologie din latinescul communicare, comunicarea desemnează acel proces de „a face în comun, a fi în relaţie cu”. În franceză, se pare că termenul a apărut pentru prima dată în secolul al XIV-lea, cu sensul de „comuniune, împărtăşire , participare ” (sens regăsit şi în limba română, datorită apropierii dintre comunicare şi cuminecare, care semnifică împărtăşire ). Începând din secolele XVI – XVII, termenul devine sinonim cu „acces, trecere”, o accepţiune legată de dezvoltarea mijloacelor de transport. În secolul al XIX-lea, datorită dezvoltării mijloacelor moderne de comunicaţie, între care spre exemplu telegraful, se impune tot mai mult sensul de „transmitere” al acestei noţiuni. Abia în a doua jumătate a secolului XX, cuvântul se aplică aşa numitelor mijloace de comunicare în masă, (mass-media) respectiv industriilor presei tipărite, ale cinematografului, radioului, televiziunii şi, relativ recent, Internetului, conform unor autori.

Trebuie precizat faptul că, deşi intrată demult în uzul curent, sintagma mass-media (mass – de masă, media – totalitatea mijloacelor, suporturilor de comunicare) nu este corectă , în sensul ei strict. Începând din a doua jumătate a secolului XX şi mai ales după anii 1960-1970, când îndeosebi „noul medium”, televiziunea înregistra numeroase progrese tehnice şi tehnologice şi devenea mediumul cel mai consumat şi mai atractiv, caracteristici pe care le deţine şi astăzi, o serie de cercetători ai fenomenului comunicării mediatice au avut convingerea că aveau de a face cu cu un fenomen „de masă”, în sensul că mesajele transmise pe aceste canale mediatice erau receptate şi aveau efecte, aproape nediferenţiate, asupra unui public extrem de larg, nediferenţiat, omogen, prin urmare un public de masă.

Comunicarea de masă (mass communication în engleză) este „procesul prin care profesioniştii comunicării folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, într-o manieră amplă, rapidă şi continuă, cu scopul de a atinge o audienţă largă”, conform lui Remy Rieffel. Caracteristicile acesteia sunt : emiţătorii trebuie nu numai să fie profesionişti ai comunicării, ci şi să aibă acces privilegiat la informaţie, să dispună de mijloace organizaţionale şi econmice (organ de presă, canal de radio, de TV), de echipamente de comunicare (tipografii, camere video, studiouri etc.); receptorii/audienţa comunicării de masă trebuie să fie compusă dintr-un numă mare de receptori anonimi (de la câteva sute de milioane în sus), dispersaţi geografic (la nivel local, regional, naţional, internaţional) iar circulaţia mesajelor să fie aleatorie.

Or, studii şi cercetări din perioadele următoare, precum şi cele contemporane, au evidenţiat faptul că, departe de a fi omogen, publicul diferitelor media (tipar, cinema, radio, tv) este constituit de fapt dintr-o serie de publicuri-ţintă. Aceste publicuri, mai numeroase sau mai restrânse, au diferite profile psiho-socio demografice, aşteptări diferite de la comunicarea/mesajele media şi în consecinţă reacţionează diferit la acestea. Datorită tradiţiei deja instituite, deşi inexactă, sintagma mass-media este în continuare utilizată, pentu a denumi o realitate extrem de complexă, în continuă transformare. Ca şi alţii, la rândul său Rieffel face observaţia că „noţiunea de mass-media sau mijloace de comunicare în masă pare tot mai puţin potrivită astăzi pentru a înţelege diversitatea suporturilor”, deoarece e tot mai evident în ultimele decenii că atât prea tipărită cât şi cea audio-vizuală se adresează unor publicuri-ţintă şi nu unor publicuri de masă. „Această noţiune, potrivită pentru anii 60-70, şi-a pierdut puterea de atracţie în faţa gamei largi de instrumente de comunicare care folosesc electronica şi informatica.”, adaugă el.

Autorul citat propune o definiţie a comunicării, dintre multele posibile şi existente: „Comunicarea este ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte sau între persoane şi obiecte. Ea desemnează fie acţiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acţiuni.” Ceea ce se comunică este fie material (documente, date etc.), fie imaterial (idei, sentimente etc.). Acest schimb/transmisie se realizează în principal prin semne vizuale sau sonore/sunete şi necesită prezenţa unui emiţător, a unui mesaj şi a unui receptor.

Comunicarea mediatizată (care este în una ce mediază/ intermediază ) este „procesul care permite fie unuia fie mai multor emiţători, fie unui emiţător colectiv să difuzeze mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tipărit, ecran, microfon) spre unul sau mai mulţi receptori. În această accepţie, cuvântul mediatizată e în opoziţie cu cel de „ne-mediată”, primul desemnează faptul că acei comunicatori se servesc de un instrument de mediere, de o unealtă tehnologică.