Comunicare Nonverbala

Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. Înglobând o diversitate de posibilităţi, comunicarea nonverbală este astăzi obiectul unor susţinute cercetări, menite să-i aprofundeze mecanismele şi funcţiile. Din punct de vedere ontogenetic, acest tip de comunicare prezintă o mare precocitate bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute (comportamentele expresive primare ale afectelor şi emoţiilor) dar şi pe structuri învăţate, iniţial, într-o manieră imitativă. Prezentăm în continuare principalele categorii gestuale (5, pg.228-229).

1.1. Expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau care au un halo afectiv (a roşi, a te crispa de durere, a tresări). Sunt importanţi pentru că transmit receptorilor, într-o manieră neintenţionată, informaţii în legătură cu starea noastră generală (e.g. suntem în formă, ne simţim rău) sau de moment (e.g. o stare de uimire, jenă).

Având o puternică determinare biologică, au o semnificaţie interculturală universală. Tristeţea, dezgustul, ameninţarea, neliniştea, graoza, triumful etc. se exprimă aproximativ la fel la popoare diferite şi îndepărtate geografic şi cultural.

Sunt prezenţe primare în onotologia gestualităţii unii dintre aceştia (e.g. surâsul, încruntarea, surpriza, dezgustul), facilitând chiar de la naştere construcţia relaţiei de comunicare părinte-copil.

1.2. Regulatorii apar doar în prezenţa partenerilor de discuţie. Sunt acele mişcări care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori. Apropierea de partener, contactul vizual reciproc, postura de ascultare, de solicitare a cuvântului sau semnalele de modificare a ritmului şi intensităţii “ofertelor” verbale sunt regulatori care susţin relaţia de comunicare.

1.3. Ilustratorii sunt mişcările care facilitează, susţin şi completează exprimarea verbală. Fiind însuşită prin învăţare, această categorie gestuală are, în parte, determinare în experienţa socială. Sub aspectul conţinutului, ilustratorii indică direcţia (sus, acolo, departe), dimensiunea (mare, mic), forma (dreptunghi, spirală), persoana (eu,tu), modalitatea de acţiune (rapid, încet) etc. Rolul lor este de a accentua, amplifica, explica, întări cuvântul.

1.4. Emblemele sunt construcţii, convenţii sociale care au valoare de semn şi un echivalent lingvistic cert. Pot substitui în totalitate cuvântul.Mişcările capului pentru “da”, “nu”, clipitul complice din ochi, semnul victoriei, gestul ce indică nebunia, cel pentru linişte sunt embleme frecvent utilizate în gestica n noastră. Sunt prezente în actul de comunicare doar ca rezultat al învăţării sociale.

1.5. Adaptorii vizează categoria activităţilor manipulatorii stereotipe. Rolul aceste este de descărcare şi echilibrare psihică. Se disting două mari categorii: manipulările de obiecte (pix, foi de scris, cravată, haină) şi automanipulările (răsucirea şuviţei de păr, mişcatul ritmic al piciorului, atingerea urechilor, nasului, rosul unghiilor). Apar în gestica noastră în baza unui proces automatizat. S-a remarcat faptul că apar cu o mai mare frecvenţă în condiţii de concentrare sau tensiune psihică. Au, evident, un rol de supapă prin care se “consumă” surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situaţie (includem aici chiar şi situaţiile de comunicare).

Fiecare dintre cele cinci categorii gestuale îndeplineşte, preponderent, o funcţie specifică. În acest fel, în ansamblul ei, gestualitatea umană este complementară: expresorii, axaţi pe subiectul care comunică, îl dezvăluie. Regulatorii au ca ţintă relaţia comunicaţională pe care o structurează. Ilustratorii, la fel ca şi emblemele, sunt determinanţi pentru conţinutul transmis în timp ce adaptorii facilitează racordarea şi adaptarea interlocutorilor la situaţii şi la relaţiile dintre ei.