Comunicare și Relații Publice - Note de Curs

COMUNICAREA: DEFINIŢIE; PREZENTAREA MODULUI CUM SE REALIZEAZĂ SCHIMBUL DE INFORMAŢIE ÎN COMUNICARE; COMUNICAREA CU PROPRIA PERSOANĂ; COMUNICAREA CU CEILALŢI; COMUNICAREA CU MASS-MEDIA

1. Probleme generale privind comunicarea

Viaţa a demonstrat că stabilirea unor relaţii interpersonale, între obiecte sau între persoane şi obiecte nu este posibilă fără comunicare.

Din această perspectivă putem trage concluzia potrivit căreia comunicarea este specifică omului, regnului animal şi vegetal, precum şi mediului mecanic. Cu alte cuvinte comunicarea poate fi umană, animală, vegetală sau mecanică.

Practic, nu există element al universului care să nu intre în interacţiune cu alt/ alte element/ elemente.

Această interacţiune înseamnă de fapt o formă de comunicare.

Forma superioară de comunicare o reprezintă comunicarea umană, întrucât omul are faţă de celelalte fiinţe capacitatea de a comunica prin limbaj articulat. Prin urmare, putem aprecia că această capacitate de comunicare prin limbaj articulat al omului, constituie de fapt esenţa civilizaţiei. Totodată, nu putem să nu constatăm că existenţa umană se întemeiază pe două elemente esenţiale: capacitatea de a comunica prin limbaj articulat şi munca de zi cu zi.

De asemenea, nu se poate recepta existenţa vieţii sociale în afara comunicării.

De fapt omul când comunică spune ceva, explică, încearcă să convingă, acţionează.

Omul are capacitatea de a genera gânduri şi de a le comunica şi aceasta este esenţială pentru existenţa sa. Totodată, omul înţelege importanţa comunicării în viaţa socială deosebit de complexă şi aceasta îl ajută să supravieţuiască şi-l determină să-şi dezvolte acele calităţi fără de care comunicarea nu poate fi eficientă.

Comunicarea determină bunul mers al proceselor, fenomenelor etc. Câteodată nu contează ce comunici, ci cum comunici. Aceasta presupune existenţa unei arte a comunicării.

Totodată, procesului de comunicare îi sunt specifice patru axiome :

a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale şi nonverbale;

c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;

d) între indivizii care comunică sunt diferenţe privind statutul social, vârsta, prestigiul, înclinaţiile, aşteptările, tradiţiile, hobiurile etc.

Termenul „comunicare” apare în secolul al XIV-lea şi îşi are rădăcinile în latinescul „communis” cu înţeles de „ a pune în comun” sau „ a fi în relaţii cu”.

După aproape două secole termenul comunicare primeşte şi înţelesul de „a transmite”. De atunci şi până în prezent semnificaţia termenului a evoluat în raport de experienţa dobândită în domeniu, astfel încât astăzi acestuia i se atribuie trei semnificaţii esenţiale:

a) prilej care favorizează schimbul de idei;

b) contacte verbale în interiorul unui grup:

c) aducerea la cunoştinţă, înştiinţare.

Având în vedere aceste elemente, vom încerca să prezentăm o definiţie cât mai cuprinzătoare a comunicării.

2. Definiţia comunicării

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu prezintă o definiţie a procesului de comunicare în Dicţionarul de Sociologie, Editura Babel, p. 124. Din această perspectivă, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca „formă de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal, către un destinatar, în vederea receptării. Mai simplu spus, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca pe un sistem compus din: emiţătorul (sursa): mesajul (putătorul de informaţii); canalul (suportul informaţiei); receptorul (destinatarul).

Reputatul specialist în comunicare şi relaţii publice Dumitru Iacob apreciază comunicarea ca „performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor şi altor modalităţi modelare informaţională, în scopul declanşării, obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup”.