Consiliere psihologică

Ce este consilierea psihopedagogică?

În sens larg, consilierea reprezintă o acţiune complexă prin care “se urmăreşte sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situaţie dată sau în general, în viaţă şi în activitatea cotidiană “ (Ghe Tomşa, 1999).

Consilierea este o relaţie interumană de ajutor dintre o persoană specializată şi o altă persoană care solicită asistenţă de specialitate.

Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi de colaborare reciprocă (Ivey, 1994, apud A Băban, 2001).

Tipuri de consiliere:

- Informaţională constă în oferirea de informaţii;

- Educaţională/psihopedagogică oferă repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;

- De dezvoltare personală constă în formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;

- Suportivă care constă în oferirea de suport emotional, apreciativ şi material celor aflaţi în situaţii de risc;

- Vocaţională asigură dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

- De Criză asigură asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;

- Pastorală constă în asistenţa din perspectivă religioasă

Consilierea în şcoală

Consilierea psihopedagogică este un proces intensiv de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor, studenţilor şi celorlalte presoane implicate în procesul educaţional; este “o formă particulară de interacţiune şi influenţare care contribuie la omogenizarea grupului de elevi “ (Ghe Tomşa).

Obiectivele consilierii

1. promovarea sănătăţii şi a stării de bine fizic şi psihic, adică menţinerea şi perpetuarea unei funcţionări optime din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual;

2. dezvoltarea personală: cunoaştere de sine, imagine de sine, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului, tehnici de învăţare eficientă, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste;

3. prevenţie a dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a disfuncţiilor psihosomatice, a situaţiilor de criză.

Caracteristicile consilierii :

- vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate , deficite intelectuale sau de altă natură;

- facilitează persoanei consiliate adaptarea la factorii stresori, la sarcinile cotidiene precum şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii;

- este un model educaţional şi nu unul al dezvoltării, în sensul că scopul consilierii este de a-i învăţa pe elevi noi strategii comportamentale, de a-şi valoriza potenţialul existentşi de a-şi dezvolta resurselor adaptative;

- se preocupă de prevenirea problemelor şi în acest sens identifică situaţiile şi grupurile de risc şi acţionează în sensul preîntâmpinării evenimentelor cu impact negativ;

- urmăreşte realizarea unei armonii între familie, şcoală, copil;

- încearcă provocarea unei schimbări voluntare în atitudinile şi comportamentele elevilor, profesorilor, părinţilor;

- prin metodele şi tehnicile utilizate profesorul- consilier ajută la adaptarea eficientă a elevilor la realităţile sociale în care aceştia trăiesc.

Scopul consilierii este sprijinirea elevilor pentru ca aceştia să devină capabili să se ajute singuri să se înţeleagă atât pe sine însuşi cât şi realitatea înconjurătoare.

Cauzele care au dus la introducerea consilierii ca disciplină de sine stătătoare în curricula şcolară:

- Cauze sistemice: numărul mare de elevi într-o clasă, multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit profesorul diriginte, numărul mare de documente şi acte şcolare ce trebuie întocmite de profesorul diriginte, lipsa colaborării dintre profesori şi diriginte, lipsa mijloacelor/instrumentelor de evaluare a activităţii educative, orarul şcolar supraîncărcat, ineficienţa activităţilor extraşcolare, colective neomogene de elevi, numărul mic de ore alocat activităţilor educative, discontinuitatea activităţii la clasă a unor diriginţi, neincluderea explicită a obiectivelor educative în toate programele şcolare, numărul insuficient de profesori psihopedagogi în şcoli;

- Cauze psihopedagogice: insuficienta pregătire psihopedagogică a viitoarelor cadre didactice, inexistenţa specialităţii “dirigenţie” în curricula învăţământului superior, insuficienta comunicare profesor-elev, mentalitatea unor diriginţi în legătură cu rolul orelor de dirigenţie, criza de autoritate a profesorilor.

- Cauze socio-economice: slaba legătură a şcolii cu alţi factori implicaţi în procesul,educaţional, diversitatea mediilor socio-familiale din care provin elevii, influenţa negativă a unor familii, lipsa colaborării şcolii cu comunitatea locală, nesincronizarea acţiunilor educative, situaţia economică precară a unor familii, lipsa unor fonduri necesare pentru desfăşurarea acţiunilor educative;

- Cauze educaţionale: lipsa motivaţiei elevilor pentru activităţile educative, teama elevului faţă de diriginte, dezorientarea elevilor în ceea ce priveşte viitorul lor profesional, lipsa încrederii în şcoală şi profesori, influenţe negative din partea familiei sau a altor grupuri decât cele şcolare asupra elevilor.