Cuvântul și Vorba

CAPITOLUL III

Antrenamentul vorbirii. Cuvântul

„Orice cuvânt este o tentativã

de influenþare a celuilalt.”

(Alex Mucchielli)

În latinã, cuvântul ºi vorba aveau expresia verbum. Aºa s-a fãcut

cã, ori de câte ori comunicãm cu ajutorul cuvintelor, spunem cã

folosim limbajul verbal, apanaj exclusiv al omului educat de a

comunica gânduri ºi sentimente folosind semne vocale ºi grafice,

numite „cuvinte”.

Expresia vocalã ºi sonorã a cuvintelor se numeºte vorbire sau

oralitate (lat. oris, „gurã”), iar expresia lor graficã ºi vizualã se

numeºte scriere. Principala distincþie dintre oralitate ºi scriere

þine de natura canalului de comunicare – auditiv pentru oralitate

ºi vizual pentru scriere.

În vorbire, fiecare cuvânt este alcãtuit din unul sau mai multe

foneme, grupate între douã pauze. Fonemele sunt cele mai mici

unitãþi sonore ale unei limbi, un fel de „cãrãmizi” din care sunt

construite cuvintele. Fonemul poate fi transpus grafic în una sau

mai multe litere. Majoritatea limbilor au între 28 ºi 35 de foneme,

transpuse atât sonor, cât ºi grafic într-un alfabet. În forma sa

graficã, alfabetul face posibilã scrierea cuvintelor ca grupuri de

litere, delimitate prin blancuri (spaþii albe).

Esenþa limbajului verbal stã în caracterul sãu simbolic, bazat

pe corespondenþe pur convenþionale între cuvântul-semn (pisicã,

de exemplu) ºi obiectul semnificat de el (animal care face „miau-

-miau”). Între expresia sonorã sau graficã a cuvântului (semnificant)

ºi înþelesul sãu (semnificaþie) nu existã o legãturã naturalã

sau analogicã. Cineva care aude cuvântul „pisicã” ºi nu îi cunoaºte

ANTRENAMENTUL VORBIRII. CUVÂNTUL 45

semnificaþia (codul) nu va putea înþelege cã este vorba de animalul

care face „miau-miau”.

Cuvântul ca atare nu-ºi poate transmite semnificaþia în mintea

ascultãtorului din simplul motiv cã semnificaþia sa nu este conþinut

ã în el însuºi. Ea se aflã doar în mintea ascultãtorului – dacã

se aflã. Cuvântul o poate numai evoca sau activa, dacã ºi numai

dacã semnificaþia se gãseºte deja acolo.

Altfel spus, cuvintele sunt coduri, ºi nu doar simple semnaliz

ãri sonore, precum rãgetul sau mormãitul, întâlnite în lumea

animalã. Cuvintele au înþeles în mãsura în care pot fi decodificate

la nivel neuronal. În dicþionar, înþelesul unui cuvânt rãmâne

literã moartã pânã când este codificat în mintea celor care îl

folosesc. Într-un alt capitol, pe temeiul studiilor întreprinse la

ªcoala de la Palo-Alto, vom arãta cum creierul uman proceseazã

cuvintele în mod digital, ºi nu analogic, precum în cazul limbajelor

nonverbale.

ªi, cum tot veni vorba de înþelesul vorbelor, sã limpezim

apele; în acest capitol ºi în aceastã carte, cititorul nu va întâlni

preocupãri exprese pentru semioticã, lingvisticã, foneticã, gramatic

ã, sintaxã sau psiholingvisticã. Altele sunt þintele noastre.

Aici ºi acum, antrenãm abilitãþi de comunicare verbalã persuasiv

ã, indiferent de teritoriul ºtiinþelor sau teoriilor comunicãrii

din care provin acestea. Partitura teoriei este comprimatã „la

sânge”, pânã acolo unde devine indispensabilã argumentaþiei.

Pentru a fura focul de la zei, spionii noºtri vor face incursiuni

riscante în teritoriile pragmaticii, programãrii neuro-lingvistice,

psiho-lingvisticii ºi psihologiei sociale. Vor rãspândi, sperãm

într-o manierã prietenoasã, puterea cuvintelor de a influenþa

gândirea, simþirea ºi comportamentul oamenilor. Intenþiile ascunse

vor fi cât se poate de pragmatice ºi manipulative.