Limba de lemn din mass-media românească actuală - surse și registre

0.1. De la început, considerăm necesară o precizare: este impropriu să se vorbească, cu referire la presa de astăzi din România, în general, despre o „limbă de lemn” a acesteia; chiar o asemenea formulare este susceptibilă de a fi generată de o inerţie: situaţia presei şi audovizualului din epoca totaliară, uniforme ca orientare şi cod, „unice”, indiferent de canale şi de „formate”, având în vedere un singur public ţintă (cel care era supus „îndoctrinării”).

Distincţiile pe care trebuie să le avem în vedere astăzi se referă la:

– Pluralitatea de canale (de niveluri diferite), de formate (suporturi de presă) şi de programe: de exemplu, nu găsim manifestări (vădite) de tip LL în „Bursa”, „Capital”, „Ziarul financiar” şi, pe de altă parte, în „România literară” sau, de ce nu, în diferite „tabloide” (în ultimul caz în afara clişeelor, manipulatoare, dar care nu intră în obiectivul investigaţiei de faţă).

În legătură cu acest aspect, ţinem să precizăm însă că avem în vedere, totodată, distincţia dintre limbajul „publicistic” şi cel „publicitar” propriu-zis (chiar dacă discursul politic, cel electoral în primul rând, reflectat de presă, tinde să devină pur publicitar, deoarece, după cum dovedeşte François Brune, „recomandarea”, subversivă, se află evident sub semnul unei autorităţi asumate conjunctural .

– Chiar în spaţiul unui singur canal, trebuie să avem în vedere tipul de articol: ne referim la cunoscuta distincţie între textele de opinie (editorial, comentariu, pamflet, tabletă etc.) şi cele preponderent informative, ştirile în primul rând (deşi, chiar aici, ne confruntăm cu orientarea spre melanjul numit „infotainment”).

– Următoarea distincţie, în funcţie cele precedente, se referă la conceptul de „publicuri-ţintă”, selectate în conformitate cu o anumită politică editorială, ţinând seama de suport de presă şi cod.

– În sfârşit, în mare, din perspectiva teoriei limbii, abordarea problemei se înscrie în necesitatea de a distinge între o „limbă unică”, atotcuprinzătoare (în ceea ce priveşte vocabularul, regulile gramaticale şi stilurile), şi „limbile funcţionale”, cele ale unor anumite spaţii şi registre de comunicare (în privinţa variaţiei diastratice şi diafazice, chiar diatopice).

În urma acestor distincţii, intervine un aspect important: „condamnăm” LL (şi din ce perspectivă), sau o analizăm pur şi simplu, din perspectiva pragmaticii comunicării?

Este necesar sloganul? Când, unde?

0.2. Atât din perspectiva descrierii a ceea ce lingviştii numesc „actul lingvistic”, cât şi din cea a evaluării efectelor pragmatice ale limbajului, „limba de lemn” este un produs al folosirii motivate politic, în primul rând, a unui limbaj „construit”, dintr-o anumită atitudine a emiţătorului faţă de realitate, pentru a manipula. „Reţeta” este eludarea sau ocultarea propriu-zisă a realităţii, eliminarea gândirii, recurgerea la fetişizarea anumitor cuvinte, cu o deosebită frecvenţă în contexte special construite, adoptarea unui registru patetic maniheist (în „alb” şi „negru”). În fond, ne confruntăm cu un regim de folosire a limbajului ce refuză cunoaşterea şi comunicarea rezultatelor acesteia, ci urmăreşte exclusiv influenţarea. Toate regimurile totalitare (moderne) au uzat şi uzează de aceste mijloace, în discursul privind planificarea şi organizarea funcţionării structurilor sociale, dar şi economice, ale statelor în care ideologia, politicul se manifestă prin dictatură.

Nu este vorba doar de LL a regimurilor comuniste, cum susţine Antohi, în prefaţa la Thom; vezi LL a nazismului: Victor Klemperer, LTI [Lingua Tertii Imperii]. Notizbuch eines Philologen (în franceză, cu precizarea: La langue du IIIe Reich); filologul german a radiografiat distorsionarea limbii germane pe terenul discursului public în epoca nazismului; vezi şi Langues de bois?, număr special din revista „Mots”.

0.3. Care ar fi, atunci, condiţiile înfiripării şi funcţionării unei LL în mass-media contemporană din România, dat fiind faptul că, de la canal media cu statut de oficină de propagandă, al ziarului, al postului de radio sau de televiziune, la cel de mijloc de informare, cu propensiune marcată spre feedback, limba de lemn pare (după cum şi este, în principiu) condamnată ireversibil. Această deoarece limbajul publicisticii actuale, unul aparţinând discursului public, are tendinţa de a se apropia, până la identificare, de limbajul conversaţiei, din discursul privat, cu toate caracteristicile acestuia (calităţi şi defecte), printre care registrul familiar, oralitatea, ca manifestări ale faticului, dar şi violenţa de limbaj, argoul de mahala (este de ajuns să ne referim la urmări, uneori dezagreabile pentru ziar sau pentru autor, ale publicării articolelor pe suport electronic, ca să nu mai vorbim de sistemul „blog”).

Datele analizei pot fi extrase pe baza unei prezentări complexe şi amănunţite a concepului, pe care i-o datorăm Tatianei Slama-Cazacu: „un subsistem [comentariu: nu un sumplu «stil»] al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite «autorităţi», în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice economice, tehnologice, politice, culturale etc., care deţin o putere sau o autoritate), imitate, dar şi impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleităţi (chiar dacă, în genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc întotdeauna exact conţinutul semantic), apoi difuzate prin repetare, prin utilizarea frecventă în diversele mijloace de comunicare în masă, orale sau scrise, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare, care pot deveni supuse unei sugestii colective; intenţia reală sau cel puţin efectul obţinut sunt în genere de a se impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului deţinut, fie prin cunoştinţele tehnocrate, împiedicându-se altă modalitate de gândire şi, în genere, ascunzându-se, mascându-se adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă” (Universalie, p. 71; este reluat, cu unele modificări, textul din articolul Limba de lemn, publicat în „România literară”, nr. 42, din 17 oct. 1991, p. 4).