Teorii ale Comunicării de Masă

INTRODUCERE

Definiţii; obiect de studiu; controverse

Preocupare acaparantă pentru specialiştii din ştiinţele sociale (de la lingvişti şi psihologi până la sociologi sau semiologi), comunicarea s-ar putea defini într-o formă ultracondensată drept „procesul de stabilire a semnificaţiilor”, întâlnit în situaţiile sociale.

Modelul care stă la baza cercetărilor asupra comunicării se sprijină pe câteva întrebări (cine comunică? ce? cui? prin ce canal? cu ce efecte?), care conduc la delimitarea a cinci componente obligatorii unei comunicări standard: emiţătorii, mesajele, receptorii, mijlocul, efectele (altfel spus, cine ce produce, prin ce mijloace, care sunt codurile vehiculate şi cum se manifestă auditoriul într-o situaţie comunicaţională). De sorginte matematică şi propus după cel de al doilea război mondial (când se poate vorbi cu adevărat de studiul comunicării propriu-zise, ca domeniu autonom de studiu), acest model a suportat corecţii în timp, ca urmare a introducerii feed-back-ului şi constatării intersubiectivităţii comunicării. Regândite ca repetitive, circulare (deci non-lineare), procesele comunicaţionale se dovedesc a fi tranzacţionale, semnificaţiile depinzând în mod intrinsec de „baza de date” a emitentului, de predispoziţiile culturale ale publicului receptor, dar şi de „atmosfera” în care se petrece comunicarea (văzută ca transmitere a emoţiilor, informaţiilor, ideilor, atitudinii cuiva către un partener comunicaţional prin intermediul simbolurilor). În felul acesta, influenţa exercitată din ambele sensuri (de la emitent la receptor şi invers) capătă aspectul unei negocieri, imposibil de anticipat în privinţa efectelor.

Tipuri de comunicare

Din raţiuni justificate în mediul cercetătorilor câmpului comunicării, „interacţiunea socială prin intermediul mesajelor” (G. Gerbner) a fost structurată în:

a) comunicare intrapersonală (interioară, cu propriul sine);

b) comunicare interpersonală (referitoare la ceea ce E. Goffman numea interacţiune „faţă-n faţă”);

c) comunicare de grup (ceea ce a determinat studiul dinamicii grupului);

d) comunicare extrapersonală (relaţia oamenilor cu alte tipuri de comunicatori – neînsufleţiţi – calculatorul, tehnologii de vârf etc.);

e) comunicare de masă (presupune mesaje trimise de la sursele de masă, pe canale de masă, adesea în scopul obţinerii banilor sau a altor avantaje) .

În „Studiile” sale asupra comunicării de masă, M. Janowitz propune următoarea definiţie: „instituţiile şi tehnicile prin care grupuri specializate folosesc mijloace tehnice (presă, radio, filme etc.) pentru a transmite un conţinut simbolic către audienţe numeroase, eterogene şi puternic dispersate”. Rolul de intermediar (mediator) între sursele autorizate ale societăţii şi publicul larg, rol pe care instituţiile media şi l-au asumat fără rezervă, aduce în prim-plan raportarea comunicatorului de masă la interesele, speranţele şi aşteptările unui public dificil de cuantificat. Lipsa aparentă a scopului comunicatorului deplasează accentul pe importanţa interpretării conferite textelor culturii media de către un auditoriu imprevizibil. Dominată de logica atragerii unei audienţe cât mai numeroase, comunicarea de masă poate îngloba elemente aparţinând unui „ritual”, aspecte care ţin de investigare reciprocă şi participare la actul comunicaţional general.

Considerată, în perioada începuturilor cercetării importanţei sociale a mass-media, proces cu sens unic, întreaga comunicare de masă a fost „învestită” cu două caracteristici sociologice majore:

a) foarte puţini comunicatori pot relaţiona cu un număr mare de oameni;

b) publicul consumator de texte media nu deţine mijloacele necesare unui răspuns adecvat mesajului transmis.

Ideea manipulării actorilor sociali de către media (care se degajă de aici) a devenit, în acest fel, subiect la modă, simplu capriciu pentru autorii care i-au împuternicit excesiv pe consumatorii culturii de masă, indiferent de forţa persuasivă sau seductivă a mesajului mediatic. Influenţa (directă şi puternică) a media (vezi teoria „acului hipodermic”) nu mai constituie un secret pentru nimeni şi este consecinţa firească a evoluţiei comunicării de masă (în intervalul 1860-1930), inclusiv datorită introducerii fotografiei, cinematografiei, telegrafiei prin cablu, radioului (1920) şi televiziunii (1945) . Reprezentată de organizaţii care folosesc atât tehnologii tradiţionale (tiparul) , cât şi noile tehnologii ale comunicării (NTC), de tipul: TV, calculator etc., mass-media urmăresc întreţinerea relaţiilor cu un număr impresionant de indivizi (întreaga lume), în cadrul a ceea ce numim „comunicaţii de masă”. Teama faţă de un control mental absurd (gen Orwell – 1984), exercitat cu bună ştiinţă de o mass-media diabolică asupra unei mase inerte, supuse, conformiste, i-a preocupat în mod deosebit pe intelectualii de sorginte sociologică, aceştia uzând pe deplin de funcţia interpretativă a ştiinţei în cauză, o dată cu „declanşarea” (în 1930) a studiilor asupra mass-media.