Lumină și culoare în arhitectură

CAPITOLUL II :

LUMINA SI CULOAREA ÎN ARHITECTURA

Motto : „Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor reunite sub lumină ; lumina şi umbra revelează aceste forme ...”

Le Corbusier - „Vers une architecture”

II.1. LUMINA :

II.1.1. ROLUL LUMINII IN MODELAREA FORMELOR :

Definiţia dată de Le Corbusier arhitecturii include, nu întîmplător, lumina ca factor determinant al organizării spaţiului.

Întreaga plastică a spaţiului, structura sa, depind esenţialmente de prezenţa luminii, de intensitatea strălucirii sale.

Descifrarea discursului arhitectural înseamnă şi a urmări decupajele luminilor şi umbrelor care progresează, formează şi deformează, înlănţuind aparenţele.

Stîlpi, coloane, ferestre sau lumini contrastează sau se nuanţează în modele consistente sau aproape ireale, mergînd de la plasticitatea tangibilă la abstracţiunea grafică.

În absenţa luminii, materia, culoarea, forma chiar, nu ar putea prinde viaţă.

Orice geneză implică şi gestul primordial al iluminării.

Dematerializarea şi transparenţa, comunicarea sînt preocupările aflate în primul plan al căutărilor arhitecturii contemporane.

Civilizaţia contemporană, aflată în apogeul unei a II-a revoluţii industriale, este capabilă să furnizeze arhitecturii sofisticate mijloace de control şi compoziţie a luminii.

Arhitectul poate astăzi, la preţuri rezonabile, să aleagă soluţii de închidere transformabile ca pielea unui cameleon : sticla îşi poate astăzi schimba culoarea, poate disipa sau reţine energia solară, poate lăsa să treacă anumite frecvenţe ale radiaţiei soarelui şi poate reflecta altele, poate genera imagini holografice şi transmite informaţii. Pot exista faţade care îşi schimbă culoarea de la transparent la negru, de la argintiu la roz şi bleu.

Compoziţia luminii, pare, prin urmare, să nu mai depindă decît de imaginaţia creatorului său.

Cît de departe sîntem de realitate ,însă, atunci cînd , plini de trufie, ne imaginăm că putem oferi omului un cadru de viaţă perfect, care să nu mai ţină seama de orizontul său de aşteptare, dar care să poată fi , totuşi, împropriabil, au demonstrat-o marile eşecuri moderne şi postmoderne.

Iată de ce, acest studiu al rolului luminii în arhitectură şi al compoziţiei plastice a luminii, va avea, ca şi cel al legilor ordonării formelor, un caracter clasicizant şi scopul prim declarat de învăţare a regulilor ancestrale eterne ale profesiei, care, odinioară, se numeau „taine”.

Independent de faptul că un corp situat în spaţiu nu este perceptibil decît scăldat în lumină, în legătură cu iluminarea, care poate fi şi difuză, trebuiesc făcute , mai întîi, cîteva observaţii :

Orice lumină, prin natura ei, posedă o orientare, o intensitate, se poate spune chiar o culoare, astfel că orice iluminare, prin acţiunea sinergică a acestor calităţi diferite, are un caracter particular.

Calitatea iluminării depinde de poziţia sursei faţă de suprafaţa iluminată şi de constituţia formală a acesteia.

O suprafaţă plană prezintă o zonă , cu grade diferite de intensitate, uniform iluminată sau uniform umbrită, în funcţie de poziţia sursei luminoase.

O suprafaţă curbă regulată prezintă degradeuri continue de o parte şi de alta a unei linii de maximă strălucire perpendiculară pe generatoarea curbei.

O suprafaţă oblică regulată prezintă un degradeu progresiv şi continuu, pornind concentric dintr-un punct al suprafeţei, punctul de întîlnire al razei luminoase cu suprafaţa, care este punctul celei mai mari străluciri.

Aceste observaţii pot fi extinse la forme cu structuri mai complexe, întrucît orice formă se poate descompune în suprafeţe plane, curbe sau oblice.

Pentru a putea caracteriza calitatea luminii şi umbrei despre care vom vorbi în continuare, le vom numi : lumina directă şi umbra proprie, pentru a le putea diferenţia de alte categorii de efecte.

Dacă interpunem între o formă plană şi o sursă de lumină un obiect de formă simplă, acest obiect, iluminat, la rîndul său, în unele zone ale sale, va reţine pe suprafaţa sa razele luminoase care îl ating. Aceste raze nu-şi vor putea, deci, continua drumul în spaţiu pentru a atinge suprafaţa formei plane, care va fi , în acest mod, privată de o parte a iluminării sale. Zona lipsită astfel de lumină îşi delimitează clar forma, care corespunde cu exactitate