Contabilitate financiară -3-

Capitolul III Raportarea financiara prin intermediul situatiilor financiare

Situatiile financiare constituie partea cea mai importanta a procesului de raportare financiara, reprezentând în acelasi timp principala sursa de informatii financiare. Utilizatorii de informatii continute în situatiile financiare pot include: investitorii prezenti si potentiali, personalul angajat, furnizorii si alti creditori comerciali, clientii, guvernul si institutiile acestuia, precum si publicul. Deoarece, investitorii sunt ofertantii de capital de risc ai întreprinderii, furnizarea de informatii continute în situatiile financiare, care satisfac necesitatile lor, va satisface majoritatea necesitatilor altor utilizatori. În planul teoriei si practicii contabile, impunerea legala a publicarii conturilor anuale a dus la primatul dualismului asupra monismului contabil, deoarece dualismul contabil permite separarea reala a informatiei contabile publice de informatia contabila confidentiala .

În vederea satisfacerii necesitatilor informationale ale conducerii unitatilor patrimoniale, contabilitatea a recurs la un procedeu propriu de generalizare si de sintetizare a datelor privind patrimoniul, cunoscut sub denumirea de bilant. Denumirea de „bilant” îsi are originea în cuvântul italienesc „bilancia”, care înseamna „cântar”, acesta derivând din cuvintele „bi” si „lanx”, adica „cu doua talere” . În prezent, notiunea de bilant se utilizeaza în sens larg, semnificând “un rezultat sintetic al activitatii desfasurate într-o perioada data” .

În literatura contabila occidentala, în special în Franta, bilantul contabil este definit ca fiind „o asociere de informatii ordonate intr-o anumita forma, obligatorii si regulate prin care persoanele neinitiate sunt informate în legatura cu rezultatele administrarii întreprinderii” .

Bilanturile contabile au început sa fie întocmite o data cu descoperirea contabilitatii si nu reprezinta doar o practica a epocii contemporane. Astfel, s-a pornit de la bilant sub forma de inventar înscris pe placute de ceramica, de lemn cerat etc., apoi s-au conturat numeroase teorii ale bilantului contabil, iar din punct de vedere practic, obligativitatea întocmirii bilantului anual a fost instituita în Franta prin ordonanta comertului data de Colbert în 1673. Cel care a pus în mod stiintific problema necesitatii întocmirii bilantului anual este Simon Stevin. Dar, se cuvine sa mentionam ca probleme referitoare la bilant au fost puse pentru prima data în literatura si practica contabila italiana. În tara noastra, din nenumaratele definitii ale notiunii de bilant, ne vom opri asupra celei enuntate de Sp. Iacobescu si Al. Sorescu : „bilantul reprezinta situatia patrimoniala definitiva, prezentând în forma contabila activul si pasivul patrimoniului cuiva, împreuna cu rezultatele care au modificat forma initiala a patrimoniului”. Mai plastic, Th. Stefanescu afirma : „bilantul este piedestalul unei bune administrari, oglinda fidela a trecutului si calauza sigura a operatiilor viitoare”.

Functia primordiala a bilantului contabil consta în reflectarea echilibrului dintre activele patrimoniale si pasivele patrimoniale, echilibru care se întemeiaza pe egalitatea:

Capitaluri proprii = Total activ - Datorii

În ceea ce priveste întocmirea bilantului contabil, în secolele XV-XVI nu exista obligativitatea regularitatii întocmirii bilanturilor, ele întocmindu-se, de regula, la încheierea afacerilor pentru care au fost constituite societatile comerciale sau cu ocazia fuziunii, sciziunii etc.

Ulterior (sec. XVII), întocmirea cu regularitate a bilanturilor a devenit o necesitate, determinata si de unii factori conjuncturali. De exemplu, în Franta, la mijlocul sec. al XVII- lea, ca urmare a aparitiei unui val de falimente, se impune necesitatea unei reforme comerciale, care prevedea si întocmirea cu regularitate a bilantului. În tara noastra, bilanturile contabile au evoluat de la “codicele visteriei” prin care în evul mediu se consemnau veniturile si cheltuielile statului la scheme de bilant, prezentate pentru prima data în lucrarea lui E. I. Nikifor, “Pravila comerciala” (Brasov, 1837), în opinia caruia “bilantul trebuie încheiat cel putin o data pe an pentru a se putea cunoaste starea averii si capitalul, mersul activitatii economice si rezultatul fiscal” .

Normele contabile românesti , cu privire la periodicitate, stipuleaza ca societatile comerciale, societatile nationale, regiile autonome, institutele nationale de cercetare - dezvoltare, societatile cooperatiste si celelalte persoane juridice cu scop lucrativ, care au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitate proprie, trebuie sa întocmeasca situatii financiare anuale, inclusiv în situatia fuziunii, divizarii sau încetarii activitatii acestora, în conditiile legii.

În ceea ce priveste arhitectura generala a rapoartelor financiare , conform Directivei a IV-a a CEE , aceasta cuprinde: bilantul, contul de profit si pierdere, politici contabile si note explicative si, optional, tabloul fluxurilor de trezorerie.