Criminalistică

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Noţiunea

Cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare pe baze ştiinţifice, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici de efectuare a actelor procedurale.

În decursul timpului, încă de la apariţia lui homo sapiens, acesta a desfăşurat o activitate de observare şi cercetare a mediului înconjurător, absolut necesară pentru a supravieţui, a încercat să descifreze anumite urme a surselor de hrană, de pericol, a duşmanilor etc., ceea ce a constituit o formă primară a ceea ce se va numi mai târziu – criminalistica.

Pentru prima dată noţiunea de criminalistică a fost folosită de judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross în lucrarea sa „Manualul judecătorului de instrucţie” publicată în anul 1893, lucrare prin care investigarea faptelor penale este considerată o ştiinţă.

Anterior acestei date activitatea de cercetare a săvârşirii infracţiunilor cu ajutorul mijloacelor tehnice era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”.

După ce în anul 1902 Hans Gross defineşte criminalistica drept o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal”, majoritatea autorilor au adoptat definiri apropiate, mai ample uneori, dar cu preponderenţă orientate spre rolul acestei ştiinţe în cercetarea infracţiunilor în faza de urmărire penală: P.F. Ceccaldi „un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei (în sens larg) pentru a se ajunge la descoperirea ei”, I. Ceterchi, I. Demeter „ştiinţa despre mijloacele (tehnice şi tactice) ce urmăresc descoperirea, strângerea şi studierea probelor judiciare utilizate în procesul penal, în scopul stabilirii şi descoperirii infracţiunilor şi a celor vinovaţi, precum şi despre măsurile de preîntâmpinare a infracţiunilor”, I. Mircea „o ştiinţă care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor”, E. Stancu „o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştiinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale” etc.

Criminalistica este percepută în sens larg, comun, marii majorităţi a populaţiei, ca o metodă de investigare a faptelor antisociale comise prin mijloace dintre cele mai seducătoare, artistice, o luptă între bine (anchetatorul) şi rău (criminalul, hoţul, violatorul, etc.) prezentată mai ales în romane şi filme poliţiste, cu suspans, rezolvări aproape incredibile, descoperiri neaşteptate bazate pe un element, în principiu, nesemnificativ, pe o perspicacitate a investigatorului ieşită din comun.

Este un ideal care, din păcate, în practică este destul de rar întâlnit.

Studierea criminalisticii, ca ştiinţă, de către viitorii jurişti, practicieni ai dreptului ca judecători, procurori, avocaţi, poliţişti etc., este o necesitate; acest studiu trebuie să conducă la o cunoaştere a mijloacelor tehnice de care dispun organele judiciare, a procedeelor tactice care pot fi folosite în ascultarea celor care au comis sau au cunoştinţă de săvârşirea unor fapte penale, în desfăşurarea unor activităţi de administrare a probelor necesare dovedirii acestor fapte.

Desigur, acest studiu nu poate fi exhaustiv datorită întinderii limitate a programei de predare şi seminarizare a acestei discipline în cursul studiilor universitare, însă problematica studiată trebuie să conducă la cunoştinţe medii care să ofere posibilitatea viitoare de a analiza şi înţelege felul în care s-au efectuat investigaţiile, concluziile la care s-a ajuns, probele administrate, pentru a se putea solicita completări a acestora, refacerea, administrarea lor în vederea stabilirii adevărului.

Aprofundarea cunoştinţelor de criminalistică va trebui făcută de către cei care lucrează efectiv în acest domeniu, prin cursuri de specializare pe anumite domenii (cercetarea falsurilor, cercetarea specifică a anumitor genuri de infracţiuni – ucideri, trafic de stupefiante, de armament etc., cercetarea, descoperirea şi ridicarea anumitor categorii de urme), prin cunoaşterea dotărilor tehnice mereu îmbunătăţite, de ultimă promoţie.

Considerăm important să se înţeleagă faptul că nu doar în faza de urmărire penală sunt necesare cunoştinţe de criminalistică, ci pe parcursul întregului proces penal, iar o bună cunoaştere a conţinutului acestei discipline trebuie să conducă la o activitate superioară calitativ în înfăptuirea actului de justiţie.

Prin urmare, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă a stabilirii stărilor de fapt necesare unei corecte încadrări juridice a faptelor ilicite comise, prin elaborarea şi folosirea metodelor tactice şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare, de identificare, cunoaştere şi judecare a infractorului.

1. Obiectul

Din definiţia dată criminalisticii se poate desprinde obiectul acesteia, care constă în elaborarea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare pentru descoperirea, cercetarea şi judecarea faptelor ilicite, acţiuni care privesc următoarele direcţii:

- elaborarea de metode tehnice necesare cercetării urmelor create cu prilejul săvârşirii infracţiunilor sau a altor fapte ilicite;

- adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile criminalisticii, pentru aplicarea lor la cerinţele activităţii proprii;

- elaborarea unor reguli şi procedee tactice necesare efectuării unor acte de urmărire penală sau cercetării judecătoreşti

- valorificarea experienţei din activitatea de urmărire penală sau cercetării judecătoreşti prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, stabilirea unor metodologii de cercetare pentru diferite tipuri de infracţiuni.