Criminologie

În sens etimologic, criminologia, derivă din latinescul „Crimen” – crimă, infracţiune şi grecescul „logos” – ştiinţă, deci se înţelege studiul fenomenului criminal ori infracţional.

Ca ştiinţă criminologia este legată de axioma „o ştiinţă apare fără acordul nimănui”. Ea s-a dezvoltat prin aportul a trei mari personalităţi: Caesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo.

Această ştiinţă îşi are origini îndepărtate deoarece criminalitatea a apărut ca fenomen social o dată cu structura primelor comunităţi umane.

Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane.

În cultura şi civilizaţia mesopotomiană dreptul era considerat de către sumero – babilonieni ca având un caracter divin, garantat de însuşi regele Soarelui şi al Justiţiei – Samaş. Crima a fost considerată ca o manifestare diabolică, ca o expresie a păcatului, regele era cel care transmitea normele juridice.

În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă „răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea, familia celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia.

În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe: declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor, expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea talionului.

Codul lui Hammurabi apără interesele celor bogaţi. Preoţii şi demnitarii erau privilegiaţi de dreptul penal faţă de oamenii liberi sau sclavi. Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul judecătorilor.

- În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.Hr.) se aplică pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraţie contra statului, omucideri, viol şi adulter feminin, judecătorilor corupţi li se aplică pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă.

- În civilizaţia şi cultura ebraică, dreptul şi justiţia se înfăptuia în numele lui Jehova. Justiţia era administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de bătrânii satului.

Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante, legitimă apărare – un progres evident faţă de Codul lui Hammurabi.

-Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi – epoca Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sa vecinilor săi.

- În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.

- În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanţi legiuitori au fost Solon şi Dracon la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea arbitrariului în administrarea justiţiei conform legilor scrise.

În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.

Urmând evoluţia societăţii umane ne putem da seama că acolo unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaţiile de orice natură.

Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat interes pentru criminalitate.

Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia.

Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, a considerat că „ o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când avantajele obţinute prin fapta prohibită precumpănesc în faţa legii”.

Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea săvârşirii infracţiunii a fost reluată de filozoful Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”: Căci după cum spunea Platon nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată.

Crima, ca temă comună apare şi în operele literare ale antichităţii: poemele homerice, “Iliada şi Odiseea”, “Orestia” de Eschil, “Antigona şi Oedip” de Sofocle, Medeea de Euripide.

Interesul pentru criminologie îl reprezintă şi informaţiile furnizate de medicina legală care a oferit date pentru înfăptuirea justiţiei.