Drept Civil 4 - Teoria Generală a Obligațiilor

TEMA I -- CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RAPORTUL DE

OBLIGAŢII.. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR ŞI CLASIFICAREA LOR

1.. OBIECTIVE -- îînsuşiirea şii îînţţellegerea noţţiiuniiii priiviind oblliigaţţiiiille

2. CONŢINUTUL TEMEI - Definiţia obligaţiei, analiza raportului juridic de

obligaţie (structura) şi izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor

1. Definiţia obligaţiei

Obligaţia este un raport juridic civil în virtutea căreia o persoană (sau mai

multe persoane) numită creditor are dreptul să ceară unei alte persoane (sau mai

multor persoane) numită debitor îndeplinirea unei anumite acţiuni sau abţinerea

de la o anumită acţiune.

Din definiţie rezultă că raportul juridic de obligaţie se stabileşte între persoane

determinate - creditor şi debitor; în virtutea sa creditorul are dreptul să ceară

debitorului îndeplinirea unei anumite acţiuni sau abţinerea de la o anumită acţiune.

Deci, din raportul juridic de obligaţie rezultă că unul din elementele raportului îl

constituie sarcina (datoria) debitorului, celălalt element îl constituie dreptul

(creanţa) creditorului.

2. Analiza raportului juridic de obligaţie (structura)

a) Subiectele raportului juridic sunt: creditorul şi debitorul, care pot fi persoane

fizice sau juridice.

Creditorul este persoana care în raportul de obligaţie are dreptul de a cere

executarea prestaţiei; persoana căreia îi incumbă obligaţia se numeşte debitor. În

majoritatea raporturilor juridice de obligaţii fiecărui subiect îi revine şi drepturi şi

obligaţii, de exemplu: drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, ale

furnizorului şi beneficiarului, ale antreprenorului şi beneficiarului, etc.

b) Obiectul raportului juridic de obligaţie

Obiectul raportului juridic de obligaţie este acţiunea ori abţinerea la care este

îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, indiferent de

împrejurarea că raportul juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale ori

drepturi de creanţă.

După obiectul lor, obligaţiile pot fi împărţite în trei categorii: de a da, de a face

şi de a nu face.

Se înţelege prin obligaţiuni de a da, acelea prin care debitorul se obligă să

transfere sau să constituie în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un

alt drept real.

Obligaţiunea de a face are drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu

excepţia transferării unui drept real. Cu alte cuvinte, a face, înseamnă a săvârşi

anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii.

Obligaţiunea de a nu face are drept obiect să împiedice pe debitor să facă ceva,

pe care debitorul l-ar putea face dacă nu s-ar fi obligat să se abţină de a-l face.

c) Conţinutul raportului juridic de obligaţie

Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din drepturile subiectului

activ şi din obligaţiile subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între

părţile raportului juridic de obligaţie sunt interdependente. Drepturilor creditorului

le corespund obligaţiile debitorului şi invers, obligaţiilor debitorului le corespund

drepturile creditorului.

d) Sancţiunea obligaţiei

Principalul mijloc de constrângere în caz de neexecutare este acţiunea în justiţie,

urmată de executarea silită asupra bunurilor debitorului. Executarea silită constă în

constrângerea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de creditor, în cazul în

care n-o face de bună voie.

3. Izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor

Definiţie. Se numesc izvoare ale obligaţiei faptele juridice simple sau

complexe de care dreptul obiectiv leagă naşterea raporturilor de obligaţii.

Conform Codului civil român, principalele izvoare de obligaţii sunt: contractul,

cvazicontractul, delictul, cvazidelictul şi legea.

În ce priveşte deosebirea ce se face între delictul civil şi cvazidelictul civil,

precizăm că noţiunea de cvazidelict este inutilă. Într-adevăr în ambele cazuri

izvorul obligaţiei îl constituie faptul ilicit culpabil prin care se cauzează un

prejudiciu unei persoane, numai că în cazul delictului culpa îmbracă forma

intenţiei, iar în cazul cvazidelictului forma neglijenţei sau imprudenţei. În plus de

aceasta, indiferent dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu s-a săvârşit cu

intenţie sau numai din neglijenţă ori imprudenţă, în ambele cazuri autorul va fi

obligat să repare integral paguba cauzată victimei prin fapta sa ilicită. Rezultă deci,

că această clasificare care are la bază anumite criterii secundare nu-şi găseşte

justificarea atunci când socoteşte cvazidelictul ca un izvor distinct de obligaţii faţă

de delict.

Totodată, clasificarea izvoarelor obligaţiilor este însă şi incompletă întrucât

printre actele juridice - în afară de contract - nu face nici o referire la actul juridic

unilateral.

Manifestările de voinţă unilaterale (testamentul) şi acordurile de voinţă

(contractele) sunt acte juridice; cvazicontractul, delictul şi cvazidelictul sunt fapte

juridice. În consecinţă, sursele de obligaţii pot fi rezumate la două grupe: actele

juridice şi faptele juridice corespund unei viziuni ştiinţifice şi raţionale. Adăugarea

cvazicontractului, a cvazidelictului şi a legii, ca izvoare distincte de obligaţii este

criticată cu just cuvânt ca inexactă sub raport ştiinţific şi inutilă sub aspect practic.

Diviziunea izvoarelor de obligaţii în două grupe, acte juridice şi fapte juridice

este propusă de Istrate Micescu, însuşită şi repetată de profesorii Constantin

Stătescu şi Corneliu Bârsan în Tratatul de obligaţii la care m-am referit anterior.

3.. TESTE DE AUTOEVALUARE

II.. Deffiiniiţţii oblliigaţţiia..

IIII.. Ce îînţţellegeţţii prriin rraporrttull jjurriidiic de oblliigaţţiie..