Elemente de Drept al Afacerilor

PARTEA I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR; CONCURENŢA COMERCIALĂ ŞI FONDUL DE COMERŢ

CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR

DETERMINAREA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR; AFACERILE CA FAPTE DE COMERŢ; CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ; SUBIECTELE DREPTLUI AFACERILOR - COMERCIANŢII; INTERMEDIARII COMERŢULUI - AGENŢII COMERCIALI

A. DETERMINAREA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR

1. Noţiunea dreptului afacerilor

Dreptul comercial român este o ramură a sistemului dreptului românesc şi anume a celui privat care reglementează raporturile dintre comercianţi, dintre comercianţi şi necomercianţi sau dintre necomercianţi, relative la actele şi faptele de comerţ.

Dreptul comercial român reprezintă o sumă de norme juridice, norme care sunt cuprinse în codul comercial şi alte legi comerciale şi care sunt structurate în instituţii specifice dreptului comercial: comercianţii, actele şi faptele de comerţ, obligaţiile comerciale, contractele comerciale, titlurile de valoare, falimentul.

Cuvântul comercial are în structura sa, ca rădăcină, denumirea de comerţ. Aceasta, din punct de vedere etimologic, derivă din latinescul commercium: “cu marfă”. Începând cu dreptul roman şi până în prezent, cuvântul “comercial” a suportat în acţiunea sa juridică, care diferă de vorbirea curentă, o evoluţie semantică: de la dreptul de a participa la operaţiuni juridice privind circulaţia şi distribuţia mărfurilor, la producţia şi comerţul propriu-zis.

Dreptul comercial nu guvernează însă întreaga economie. Fac excepţie, de exemplu, operaţiunile agricole şi profesiile liberale. Sintagma “dreptul comercial” este susceptibilă de trei sensuri: 1. Ramură de drept, ca totalitatea normelor juridice; 2. Dreptul subiectiv comercial, ca posibilitate recunoscută subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare dreptului său, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului; 3. Ramură a ştiinţei juridice care cercetează dreptul comercial ca ramură de drept.

O distincţie terminologică dar şi de conţinut s-a făcut de teoreticieni între dreptul comercial, dreptul economic şi dreptul afacerilor. Se consideră astfel că, dreptul comercial este o noţiune prea strâmtă pentru a îngloba toate normele care reglementează raporturile cu conţinut economic ce se regăsesc în alte ramuri de drept: în dreptul muncii, dreptul financiar etc., că noţiunea acoperitoare este aceea de drept economic sau drept al afacerilor.

Şi în determinarea sferei de reglementare a dreptului economic opiniile sunt împărţite: unii autori consideră că obiectul dreptului economic îl constituie ansamblul de norme care reglementează intervenţia statului în economie, iar alţii, fără a se raporta la acest criteriu, consideră că obiectul dreptului economic îl formează normele specifice cu conţinut economic.

Expresia „drept comercial” este considerată ca fiind desuetă, deoarece alături de normele de drept privat acest drept ar cuprinde şi norme de drept public, potrivită fiind, astfel, expresia de “drept al afacerilor”. Alţi autori, atribuindu-le acelaşi conţinut, văd în cele două expresii “drept comercial” şi “drept al afacerilor” o chestiune terminologică de sinonimie, fiind corectă atât folosirea uneia, cât şi a celeilalte.

Dreptul afacerilor are un domeniu mai extins decât dreptul comercial, cuprinzând şi aspecte de drept public, drept financiar-fiscal, drept penal, drept al muncii, de protecţie a concurenţei şi consumatorilor. S-a considerat că denumirea de “drept al afacerilor” este mai integratoare. Dacă dreptul comercial presupune o tratare sistematică şi tehnică a elementelor tradiţionale, dreptul afacerilor îmbină elememenele de drept public şi de drept privat din domeniu. Determinarea locului dreptului afacerilor se va face, în principal, la fel ca dreptul comercial prin raportarea lui la dreptul civil. Multiplicarea regulilor de drept public atrage o regresie a dreptului comercial, care se caracteriza prin poziţia de egalitate juridică a părţilor, dreptul comercial astfel „publicizat” îşi extinde domeniul, cuprinzând şi normele impertive din activitatea comercială, cum ar fi, de exemplu, cele privitoare la publicitate, contracte încheiate la distanţă şi în afara spaţiilor comerciale, comerţul electronic, clauze abuzive, concurenţa neloială.

Dreptul civil reprezintă dreptul comun, iar dreptul comercial reprezintă un drept special cu un obiect determinat de reglementare, şi anume activitatea comercială. Ca atare, atunci când normele de drept comercial nu reglementează anumite aspecte se aplică norma corespunzătoare din dreptul civil, această soluţie este exprimată de art. 1 din C. comercial care prevede că: “în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil.”

Dreptul comercial are o evoluţie anterioară dreptului civil, marcată mai întâi de uzuri, iar în epoca modernă, dreptul comercial devansează dreptul civil prin sfera subiecţilor şi puterea economică a acestora. Dreptul afacerilor complineşte această devansare cu aspectele de drept public incluse în sfera sa.

2. Obiectul dreptului afacerilor

În determinarea obiectului dreptului afacerilor, pornind de la dreptul comercial se confruntă două concepţii: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.

Concepţia subiectivă are ca reper subiecţii dreptului comercial, comercianţii, şi percepe dreptul comercial ca pe un drept profesional. Comercialitatea actelor juridice este dată de calitatea de comercianţi a celor care le săvârşesc iar nu de reglementarea ca atare a acestor acte. Comercianţii se supun unor reguli profesionale şi neîndeplinirea obligaţiilor cu acest caracter atrage decăderea din calitatea de comerciant a celor vinovaţi. Limitele concepţiei subiective constau în inexistenţa unei reglementări a profesiilor comerciale, pe de o parte, iar pe de altă parte, în faptul că nu toate actele unor comercianţi se raportează la exercitarea calităţii de comerciant, ele nefiind comerciale, iar necomercianţii folosesc, după caz, mecanisme pentru comercianţi, fără ca actele lor să fie socotite comerciale. Concepţia subiectivă a caracterizat primele reglementări în materie comercială şi a stat la baza codului comercial german din anul 1900.

Concepţia obiectivă foloseşte ca reper în determinarea obiectului dreptului afacerilor – actele de comerţ, stabilind astfel şi compatibilitatea lui cu principiul dreptului civil al egalităţii părţilor. Limitele acestei concepţii constau în imposibilitatea determinării caracterului comercial al unor acte juridice cum ar fi: vânzarea, împrumutul, depozitul, mandatul, numai prin raportarea la forma şi obiectul lor, fără a se avea în vedere calitatea de comercianţi a celor ce le săvârşesc.

Codul comercial român are la bază concepţia obiectivă stabilind în art. 3 actele juridice, faptele şi operaţiunile cărora le sunt aplicabile dispoziţiile sale, iar în art. 7 stabilind limitele în care se aplică legea comercială. Dreptul comercial, ca parte a dreptului privat şi având prin obiectul său de reglementare un caracter special în raport cu dreptul civil, care reprezintă dreptul comun, a suscitat în doctrină discuţii cu privire la oportunitatea existenţei dreptului comercial ca ramură separată de drept sau a necesităţii păstrării unităţii dreptului privat.