Sancțiunile Procedurale

Noţiuni generale.

Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne doar formală în lipsa unor sancţiuni care să impună o conduită adecvată participanţilor la activitatea judiciară.

Sancţiunile procedurale reprezintă o garanţie a respectării ordinii de drept; ele corespund atât unui interes general, dar şi unui interes concret al părţilor litigante.

Sancţiunile procedurale exercită două funcţii importante: o funcţie preventiv educativă şi una represiv intimidantă.

În codul de procedură civilă, sancţiunile nu sunt reglementate sistematic, ci doar în legătură cu încălcarea diferitelor condiţii de desfăşurare a procesului civil.

Principalele sancţiuni procedurale sunt:

- nulitatea actelor de procedură;

- decăderea;

- amenzile judiciare;

- perimaerea procesului civil.

Nulitatea actelor de procedură

1. Concept

Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, ale părţilor şi ale altor participanţi la procesul civil.

Codul de procedură civilă nu defineşte această sancţiune. Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă s-au dat numeroase definiţii:

„Nulitatea este acea sancţiune care determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite cu nerespectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil”.

2. Clasificare

Clasificarea nulităţilor este importantă deoarece vizează regimul juridic aplicabil acestora.

I. în funcţie de natura normelor încălcate (norme imperative, norme dispozitive), nulităţile procedurale se împart în absolute şi relative

Această delimitare este făcută chiar de legiuitor, astfel cum rezultă din prevederile art. 108:

„(1) Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator in orice stare a pricinii.

(2) Celelalte nulitati se declara numai după cererea părţii care are interes sa o invoce.”

Aşadar textul se referă la „nulităţile de ordine publică” şi la „celelalte nulităţi”.

Distincţia este importantă sub aspectul regimului juridic. Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi:

- pot fi invocate în orice fază a procesului civil;

- pot fi invocate de oricare din parţi, procuror sau instanţă, din oficiu;

- viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.

Nulităţile relative prezintă următoarele trăsături:

- pot fi ridicate numai in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat;

- pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost edictată norma;

- viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi asanate.

II. în funcţie de izvorul lor, nulităţile pot fi exprese şi virtuale.

Nulităţile exprese (textuale, explicite) sunt acealea stabilite prin lege. Acestea îşi au originea în vechiul drept francez care consacra principiul „nu există nulităţi fără text”.

În prezent, Codul nostru de procedură civilă conţine puţine texte care consacră în mod expres nulitatea pentru anumite încălcări: art.88, 89, 100, 133, 161, 288, 302, etc.

Nulităţile virtuale (tacite, implicite) îşi au izvorul în nesocotirea principiilor de drept procesual civil sau a altor reguli de procedură. Altfel spus, dacă s-au încălcat normele de procedură, neindicarea expresă a sancţiunii nulităţii nu înseamnă că actul va fi considerat eo ipso ca fiind valabil.

Menţionăm că marea majoritate a nulităţilor procedurale sunt nulităţi virtuale.

III. În funcţie de raportul cauzal dintre diferitele acte de procedură, nulităţile pot fi proprii şi derivate.

Cele mai multe acte procedurale nu au o existenţă autonomă; ele sunt precedate de alte acte, iar această înlănţuire are urmări şi în materia nulităţii.

Astfel, art.106 al.1 prevede: „Anularea unui act de procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare.”

Nulitatea proprie lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate