Drept Comercial - 2

CAPITOLUL 2 FAPTELE DE COMERT

SECTIUNEA 1 ASPECTE GENERALE

1.1. Criteriul comercialitatii

Calificarea notiunii de comercialitate apartine dreptului intern al fiecarei tari si se face

dupa criterii proprii.

Determinarea comercialitatii recunoaste, în diferitele sisteme nationale de drept,

doua conceptii:

conceptia subiectiva (criteriul subiectiv)

conceptia obiectiva (criteriul obiectiv)

Îmbratisând criteriul subiectiv, unele legislatii nationale fac sa depinda caracterul

comercial sau civil al actului (faptului) juridic de calitatea autorului, a subiectului; actul (faptul)

este comercial daca este savârsit de un comerciant, calitatea de comerciant rezultând din lege sau

din înscrierea într-un anumit registru (de exemplu în dreptul german).

Alte legislatii, dând expresie conceptiei obiective, determina comercialitatea potrivit

elementelor intrinseci ale actului juridic respectiv, naturii sale si independent de calitatea

participantilor la raportul juridic respectiv. Aceasta este valabila în dreptul român, dar si în cel

francez, italian, spaniol.

1.2. Reglementare

În dreptul nostru, enumerarea faptelor de comert este data de Codul comercial care,

folosind criteriul pozitiv, arata categoriile de fapte considerate fapte de comert obiective în

articolul 3, iar apoi, folosind criteriul negativ, în articolul 5, indica acele fapte care nu pot fi

calificate a fi comerciale. Desi pâna aici recunoastem aplicarea criteriului obiectiv, pentru ca prin

savârsirea de fapte de comert obiective ajungem la dobândirea calitatii de comerciant, deci la

fapte subiective, Codul comercial, în articolul 4, se refera la faptele subiective de comert.

În concluzie, Codul comercial român consacra criteriul obiectiv de calificare a

faptelor de comert (conform articolelor 3 si 5 Cod comercial), dar, considerându-l insuficient, îl

completeaza cu o prezumtie de comercialitate, deci aplicând criteriul subiectiv (conform

articolului 4 Cod comercial).

SECTIUNEA 2 CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERT

Potrivit Codului comercial român, faptele de comert se clasifica în:

¾ fapte obiective (reglementate de art. 3 Cod comercial, potrivit criteriului

pozitiv si de art. 5 Cod comercial, potrivit criteriului negativ);

¾ fapte subiective (reglementate de art. 4 Cod comercial);

¾ fapte unilaterale sau mixte (reglementate de art. 6 si 56 Cod comercial si

care, având caracter civil pentru una dintre parti si comercial pentru cealalta

parte, sunt considerate mixte; fiind comerciale doar pentru o parte, pot fi

numite unilaterale).

prin natura lor sunt comerciale si sunt enumerate de legiuitor în articolul 3 Cod

comercial

fapte obiective de comert

a caror comercialitate este data de

calitatea celor ce le savârsesc; prezumtia

ca toti comerciantii savârsesc fapte comerciale, cu exceptiile enumerate în articolul 4 Cod

comercial

pentru o parte faptul e civil, pentru

celalalt are caracter comercial; regimul

lor juridic este reglementat de articolul

56 Cod comercial.

2.1. Fapte de comert obiective

Se numesc obiective pentru ca legiuitorul le-a considerat comerciale datorita naturii

lor si pentru motive de ordine publica. Orice persoana este libera sa savârseasca sau nu faptele

enumerate de art. 3 Cod comercial român, dar daca le-a savârsit, persoana în cauza intra sub

incidenta legilor comerciale.

Pentru ca trasatura comuna a celor 20 de operatiuni (acte, fapte) enumerate de art. 3

Cod comercial este intermedierea (în sensul ca, potrivit teoriei circulatiei, actul de comert este

un act de interpunere în circulatia marfurilor de la producator la consumator în scopul obtinerii

unui beneficiu) si ca uneori poate îmbraca forma întreprinderii (în sensul ca, potrivit teoriei

întreprinderii, actul de comert presupune o activitate metodic organizata, incluzând atât capitalul

cât si forta de munca salariata, desfasurata pe riscul întreprinzatorului) iar alteori comercialitatea

se datoreaza legaturii strânse cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, distingem trei

categorii de fapte de comert obiective:

operatiuni de intermediere (interpunere în schimbul marfurilor si al titlurilor de credit);

întreprinderile (acte de intermediere în operatiunile de schimb folosind forta de munca

salariata);

fapte conexe (accesorii).

1. Operatiunile de intermediere sunt operatiuni de interpunere în schimbul sau

circulatia marfurilor.

Aceste operatiuni corespund notiunii de comert, în acceptiunea sa economica, ca

activitate de vânzare-cumparare a marfurilor care circula astfel între producator si consumator,

activitate care are ca scop obtinerea de profit. Finalitatea acestor operatiuni nu este asadar

folosirea marfurilor pentru scopul propriu, personal sau al familiei, ci vânzarea, revânzarea sau

închirierea în scop speculativ. Din categoria acestor operatiuni fac parte vânzarea-cumpararea,

consignatia, titlurile de credit si operatiunile de banca si schimb.