Extras din curs

Termenul de muncă. Din punct de vedere al originii teremnului de muncă acesta provine din limba slavonă „monka” şi poate avea mai multe sensuri. Primul şi cel mai important sens este cel de „Activitate fizică sau intelectualã îndreptatã spre a crea bunuri materiale şi spirituale”, un al doilea sens este cel de ocupaţie sau îndeletnicire. Un alt sens este atribuit termenului de muncă este aecel de tortură „supus la munci”. Termenul de muncă, asociat cu teremenul „silnică” desemna şi o pedeapsă aplicată în cazul comiterii unor infracţiuni.

Noţiunea şi obiectul dreptului muncii.

Din punct de vedere al ariei de acoperire a noţiunea de „dreptul muncii” acesta priveşte doar relaţiile sociale, reglementate de lege, stabilite între o persoană fizică care prestează o activitate remunerată sub autoritatea şi în favoarea altei persoane fizice sau juridice. Per a contrario rezultă că în sfera de cuprindere a noţiunii de dreptul muncii nu intră munca independentă (AF, PF etc. Toate persoanele care nu sunt legate de un agajator printr-un contract individual de muncă sau orice alt instrument juridic care dă naştere la un raport angajat/angajator) sau a liber profesioniştilor, ci doar munca subordonată.

Prin muncă subordonată se înţelege doar activitatea prestată de către o persoană fizică în folosul şi sub autoritatea unei alte persoane fizice sau juridice. În noţiunea de muncă subordonată se încadreză:

- munca prestată în temeiul unei relaţii salariale,

- munca prestată ca urmarea a unei pedepse penale sau contravenţionale,

- munca prestată ca urmarea a asigurării venitului minim garantat (Legea 416/2001).

Munca – definiţie: Munca reprezintă activitatea umană specifică – manuală şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi utilizează aptitudinile lor (fizice şi intelectuale) în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuinţelor lor. Prestarea muncii se face în cadrul unor raporturi juridice de muncă.

Definiţia dreptului muncii, acea ramură de drept, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de muncă (individuale sau colective) sub toate aspectele lor, conflictele de muncă, atribuţiile structurilor sindicale şi patronale, precum şi controlul aplicării legislaţiei muncii.

Obiectul dreptului muncii este constituit deci din raporturile juridice de muncă. Obiectul dreptului muncii nu priveşte însă în mod exclusiv şi stricit doar raporturile de muncă ci şi aşa zisele raporturi conexe – formarea profesională, organizaţiile porfesionale, securitatea şi sănătatea în muncă etc.

Raporturile juridice de muncă. Clasificare.

Raporturile juridice de muncă sunt relaţii sociale reglementate prin lege, care iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte şi o persoană juridică pe de altă parte (SC sau instituţie bugetară), ca urmare a prestării unei munci de către prima persoană în folosul celei de a doua persoane, care, la rândul ei se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acelei munci.

Caracteristicile raportului juridic de muncă:

1. În marea majoritatea a cazurilor ia naştere prin încheieirea unui contract individual de muncă. Prin excepţie mai poate lua naştere în cazuri ca: serviciul militar obilgatoriu, munca prestată de persoanele care contribuie la lucrări de interes public, elevii şi studenţii în cadrul instruirii practice, munca contravenţională în folosul comunităţii publice (OG 55/2002).

2. Este un raport juridic bilateral, în cadrul căruia una dintre părţi respectiv prestatorul muncii este întodeauna o persoană fizică.

3. Are un caracter intuitu persone (caracter personal). Închieirea contractului de muncă se face luând în considerare pregătirea, aptitudinea şi calităţile celui ce prestează munca.

4. Este un raport de subordonare a salariatului faţă de salarizant. Subordonarea constă în obligaţia salariatului de a respecta disciplina muncii, de a presta munca.

5. Are un caracter oneros. Munca se prestează în schimbul unei salarizări.

6. Salariatul se bucură în baza conrtactului de muncă şi a prevederilor legale de măsuri de protecţie a muncii.

Tipuri de raporturi juridice de muncă:

- Tipice. În cadrul unor raporturi juridice de muncă

- Atipice. În afara unor raporturi juridice de muncă.

Tipice. Sunt raporturile de muncă bazate pe contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă. Contractul individual de muncă constituie forma tipică şi clasică a raportului juridic de muncă. Contractul individual de muncă se caracterizează prin aceea una din părţi – persoana fizică – se obligă să depună forţa sa de muncă în folosul celeilalte părţi – persona juridică (uzual).

Tot în cadrul raporturilor de muncă tipice se încadreză şi raporturile de muncă aparţinând altor ramuri de drept (li se aplică prevederile cuprinse în legile speciale şi doar în completare li se aplică prevederile din Codul muncii): raporturile de muncă ale funcţionarilor publici – funcţionarul public exercită puterea publică; raporturile de muncă ale militarilor, raporturile de muncă ale persoanelor care deţin demnităţi publice, raporturile de muncă ale membrilor cooperatori, raporturile de muncă ale consilierilor juridici, ale avocaţilor.

Atipice. Raporturi de muncă care nu se bazează pe un contract de individual de muncă. Aceste raporturi nu au toate trăsăturile unui raport de muncă, putând însă fi clasificate ca relaţii de muncă. Se aplică doar prevederile cuprinse în reglementări speciale. Se încadreză în această categorie:

- munca voluntară de interes public, prestată voluntar şi gratuit, care are ca izvor un contract de voluntariat încheiat între o perosnă fizică, voluntarul, şi o persoană juridică fără scop lucrativ (reglementată de Legea 195/2001 a voluntariatului); activităţi voluntare ce nu sunt prestate în baza unui contract de voluntariat (din raţiuni de prietenie sau bună vecinătate); pompierii voluntari civili care presteză munca conform OUG 60/1997.

- munca prestată în baza unui raport juridic civil – contractul de prestări servicii,

- activităţile independente: Legea 507/2002 organizarea şi defăşurarea de activităţi economice de către persoanele fizice (PF sau AF)

- profesiunile liberale: expert contabil şi contabil autorizat, notar public, avocat, medic, farmacist, medic veterinar, practician în organizare şi lichidare, auditor financiar, persoane autorizate să realizeze şi să verifice lucrările de specialitate în domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei, persoane care practică servicii publice conexe actului medical, consilier în proprietate industrială, expert criminalist, executor judecătoresc, trader, consultant fiscal, consultant de investiţii.