Asigurări maritime

CURSUL 1 .

- ISTORIC AL ASIGURARILOR MARITIME

Studiul istoriei, in general, prezinta o fascinatie deosebita. In afara de aceasta, cunoasterea traditiilor intr-un domeniu pot sa ii ofere omului de afaceri implicat criterii in deciziile pe care trebuie sa le ia in derularea operatiunilor de zi cu zi sau in situatii de criza.

Valoarea cercetarii trecutului a fost formulata de Emerigon, un faimos jurist Francez al timpului sau, care, in prefata la “Traite des assurances et des contracts a la grosse “ Marsilia 1783, remarca :

“ Cercetarea in antichitatile jurisprudentei maritime nu va fi fara folos pentru persoanele care vor remarca ca aceste vechi doctrine, dintre care multe sunt acum invechite, constituie totusi fundatia celor care sunt acum in vigoare; si ca , pe cale de consecinta, este dificil sa intelegi multe reguli ale dreptului maritim modern fara sa recurgi la istorie.”

Intentia cursului de fata nu este sa faca o istorie exhaustiva a dezvoltarii asigurarii maritime – ceea ce ar putea face subiectul unei vaste monografii – ci sa prezinte intr-o forma concisa faptele remarcabile privind cresterea si dezvoltarea acestei ramuri a comertului a carei functii este sa incurajeze comerciantii si armatorii sa faca comert in plinatatea capacitatilor lor, fara sa fie impiedicati de teama unor pierderi posibile prin materializarea a riscurilor maritime pe care ei nu ar putea sa le combata numai prin exercitarea propriei judecati si prevederi.

Popoarele primitive nu au simtit nevoia de asigurare, considerand ca nevoile lor erau in intregime protejate de familie si trib , astfel ca mutualitatea in sensul pe care il va consacra asigurarea in viitor, era o chestiune de realitate a vietii. Aceasta nu a mai fost valabila in vechile civilizatii ale Feniciei, Egiptului, Greciei si Romei in care individul s-a gasit expus la nenumarate riscuri fara a mai putea recurge la familie sau comunitate. Aceasta remarca a fost facuta de Robert de Smet in “ Traite Theoretique ei Practique des Assurances Maritimes “

Originele asigurarii se pierd in negura timpurilor, neputand fi stabilite decat cu o mare aproximatie. Ne vom referi in continuare la aspecte istorice ale asigurarii in general.

Negustorii chinezi isi distribuiau marfa pe mai multe vase ce urmau sa o transporte pe fluviile periculoase ale Chinei, reducand astfel riscul ca intreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie sa fie supusa pierderii. Era de fapt o forma de dispersie a riscului si nu o protectie prin asiguare propriu – zisa.

Babilonienii – artizanii unei civilizatii infloritoare - , in jurul anului 3000 i.e.n. au conceput si practicat un sistem de asa-zise credite ( imprumuturi ) maritime care il scuteau pe debitor de a le returna in cazul in care nava sau marfa sufereau avarii. Vestitul Cod al lui Hammurabi, rege al Babilonului, (aproximativ anul 2250 i.e.n.) care cuprindea 282 de clauze – cod inscriptionat pe un bloc de diorit negru – demonstreaza ca babilonienii erau foarte buni comercianti si ca aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor si inmultirea lor prin imprumuturi / camata cu dobanda simpla si compusa. Popoarele antice au practicat si perfectionat contractele comerciale care mai tarziu au fost utilizate si cunoscute in intreaga lume sub denumirea de “contract de imprumut” – “foenus nauticum” -“contract of bottomry”. Acesta era un contract prin care banii ( sau marfurile) erau dati in avans spre comercializare fie sub forma de credit la o anumita rata a dobanzii pentru care creditorul nu avea dreptul sa mai primeasca nici o cota din profitul tranzactiei comerciale, fie sub forma de credite mixte si parteneriat in care, alaturi de plata unei dobanzi indiferent de rezultatul financiar al tranzactiei, creditorul era indreptatit sa primeasca o parte din profit daca acesta depasea o anumita suma. Debitorul nu avea raspundere in caz de accident, daca marfurile nu ajungeau la destinatie. Procentul de dobanda aplicabila care este mentionat in Codul lui Hammurabi este de 20%.

In lucrarea sa “ Researches into the Origins of Marine Insurance “, profesorul C.F. Trenerry citeaza din Codul lui Hammurabi :

“ Negustorul incredinteaza bunurile comerciantului care ii da in schimb un memorandum sau un inventar sigilat continand descrierea, valoarea etc a bunurilor, intelegandu-se ca pretul si rata dobanzii sunt platibile in termeni stabiliti , dar ca in eventualitatea ca acesta este pradat in timpul calatoriei , fara nici o neglijenta sau coniventa din partea sa, in momentul depunerii unei declaratii solemne in acest sens, acesta este eliberat de debit – atat suma principala cat si dobanda.

Babilonienii au dezvoltat relatii comerciale cu vecinii lor fenicieni, cunoscuti pentru apetitul si maiestria lor in comertul maritim, cunostintele si practicile lor comerciale fiind preluate si dezvoltate de acestia din urma . Stafeta mediteraniana antica in materia comertului maritim a fost preluata de greci iar apoi de romani.

Exista autori care, studiind Biblia, sustin ca un faron al Egiptului antic a inventat principiul asigurarii atunci cand i-a cerut lui Iosif ca in anii de abundenta sa depoziteze grane pentru a compensa anii neproductivi.

In Caldeea antica, unele comunitati se protejeau mutual impotriva anumitor riscuri : de exemplu, cei care intentionau sa faca o calatorie cu o caravana, consimtiau ca orice pierdere pe care oricare dintre ei ar fi suferit-o ca urmare a jafului posibil, sa fie suportata de toti. Acest principiu de asistenta mutuala se spune ca ar fi inspirat vechile asociatii grecesti si romane, asa cum au fost Eranoi si, respectiv, Collegia.

Demostene, in cuvantarea in fata lui Lacritius , mentioneaza ca in preajma anului 400 i.e.n. negustorii greci practicau contractele de imprumut maritim care s-au dovedit a fi fost o forta motrice a dezvoltarii comertului maritim.