Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului

CAPITOLUL I

Consideratii generale privind infractiunile contra patrimoniului si infaptuirea justitiei

SECTIUNEA I – Consideratii generale si referinte istorice

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat si sanctionat sever faptele savarsite impotriva patrimoniului .

In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul , talharia, jaful; mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii , cum ar fi inselaciunea, abuzul de incredere, gestiune frauduloasa, care erau considerate ca delicte civile .

In perioada feudala se extinde treptat represiunea penala cuprinzad in sfera sa toate faptele prin care se putea aduce vatamari patrimoniului .

De regula , furturile marunte se pedepseau cu biciuirea , insa , la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea . Daca furturile erau grave, se aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt . Aceast asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si gravitatea lor ; impotriva unor asemenea fapte stapanirea era silita sa recurga la cele mai inumane pedepse .

Sistemele de drept penal moderne , desi au eliminat unele din exagerarile anterioare , au mentinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infractionala indreptate impotriva patrimoniului ; totodata, au extins cadrul incriminarilor si la alte fapte specifice relatiilor economice din societatea moderna .

In vechiul drept romanesc existau , de asemene , reglementari foarte detaliate referitoare la aceste infractiuni . Astfel , pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab , codicile penale ale lui Alexandru Sturza in Moldova si a lui Barbu Stirbei in Muntenia , contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului .

Codul penal roman din 1864 , desi copiat in mare parte dupa codul penal francez , cuprinde in capitolul referitor la “Crime si delicte contra propriettilor “numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac, privitoare la apararea patrimoniului menite sa asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia .

Codul penal roman din 1936 cuprindea aceasta materie in Cartea II ,Titlul XIV intitulat “Infractiuni contra patrimoniului ‘ sistematizt in 5 capitole astfel :Cap. I – Furtul ;Cap II – Talharia si pirateria ;Cap III – Delicte contr patrimoniului prin nesocotire increderii ;Cap. IV – Stramutarea de hotarare , desfiintarea esmnelor de hotar, stricaciuni si alte tulburari aduse proprietaatii; Cp. V – Jocul de noroc , loteria si specula contra economiei publice .Dupa cum se poate observa Codul penal din 1936 a restrans in limitele sale firesti, toate infractiunile contra patrimoniului grupadu-le dupa obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penl de la 1864 cat si de la 1936 au existat si anumite infractiuni contra patrimoniului prevazute in legi speciale , ca de pilda in Codul Justitiei Militare , in Codul Comercial , in Codul Silvic , in Codul Marinei comerciale si altele .

In perioada anilor 1944 – 1989 , s-au produs unele schimbari legislative importante in toate domeniile dreptului , dar , mai ales in cel al dreptului penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta proprietatii, reglementari similare cu ale tuturor tarilor cre se situau pe aceeasi pozitie .In acest context a fost aadoptat Decretul nr. 192 din1950 in continutul caruia s-adefinit notiunea de “obstesc” si implicit si acee de “avut obstesc” .Prin acestact normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penl din 1936 ,un nou capitol cu denumirea “Unele infractiuni contra avutului obstesc”, caruia ulterior I s-au adus modificari ,mai ales in privinta agravarii pedepselor .

Actul normativ sus citat, marcat momentul cand apare pentru prima oarao ocrotire discriminatorie a patrimoniului dupa cum acesta era considerat “ particular “sau “obstesc’.

Autorii Codului penal de la 1968 , n-au facut si nici nu puteau sa faca altfel decat sa consacre mai departe aceasta conceptie de ocrotire diferentiata a patrimoniului .De aceea , in Titlul III al acestui Cod penal , au fost prevazute infractiuni contra avutului particular , iar in Tiltul IV infractiunile contra avutului obstesc .Comparand aceste reglementari cu cele ale codului penal anterior, observam ca in cuprinsul Codului penal in vigoare numarul incriminarilor in aceasta materie este mai redus ca urmare a unei concentrari a acestora in texte incriminatoare mai corespunzatoare, asa incat unele fapte care in Codul penal anterior se incadrau in texte multiple si diferentiate, in actualul cod sunt prevazute in acelasi text .

O alta problema care trebuie abordata este cea a infractiunilor care impiedica infaptuirea justitiei . Faptele prin a caror savarsire s-ar putea impiedica infaptuirea justitiei sunt incriminate in Capitolul II din Titlul V l Partii speciale a Codului penal .Ratiunea incriminarii acestor fapte rezida din necesitatea de a ocroti prin mijloace de drept penal activitatea de infaptuire a justitiei , activitate care este un atribut al puterii judecatoresti , putere independenta si separata de puterea legislativa si executiva .Independenta puterii judecatoresti a devenit posibila dupa revolutia din decembrie 1989, prin noul cadru legislativ relizat in principal prin dispozitiile Constitutiei adoptate in anul 1991 .

Notiunea de justitie caa valoare sociala ocrotita prin normele dreptului penal are o dubla acceptiune .

In sens restrans ea se refera la rezultatul activitatii instantelor judecatoresti si ca atare se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege .

In sens larg , notiunea de justitie include , pe langa activitatea de solutionare a pricinilor de catre instantele de judecata si activitate desfasu-rata de alte persoane care in calitate oficiala sau particulara contribuie la justa solutionare a cauzelor , activitate ce precede judecata precum si activitatea ulterioara a judecatii ,activitate ce presupune punerea in executare a hotararilor judecatoresti .

In notiunea larga de justitie intra si anumite activitati care se realizeaza in cadrul asa-numitelor jurisdictii speciale . Astfel , pot fi enumerate activitatea comisiilor de arbitraj , precum si activitatea altor organisme de rezolvare a unor litigii , care pot functiona chiar in cadrul unor institutii (de exemplu, consiliile de disciplina ) . Deciziile acestor organisme si regulile de procedura dupa care ele isi desfasoara activitatea nu produc efecte si nu sunt obligatorii decat in raport cu cei care , potrivit statutului lor special , se supun acestor jurisdictii speciale