Drept

Cursul 1

Principiile dreptului - ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea dreptului şi evoluţia lui. Ele ghidează elaborarea normelor juridice, servesc la interpretarea noilor norme juridice şi la integrarea lor în ordinea juridică existentă

Principii generale ale dreptului:

1. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea sau ignorarea dreptului - principiu impus de rolul dreptului în realizarea ordinii sociale, funcţionarea societăţii şi asigurarea progresului social;

2. Principiul incriminării - care în materia dreptului penal este consacrat extrem de strict;

3. Odată consacrate, normele juridice cât şi actele de aplicare a dreptului trebuie respectate de către toţi destinatarii prescripţiilor juridice - subiecte individuale sau subiecte colective de drept - cerinţă care conturează principiul legalităţii;

4. Încălcarea dispoziţiilor normelor juridice antrenează o reacţie socială bine organizată, după o anumită procedură şi prin implicarea forţei de constrângere publică în conformitate cu principiul răspunderii;

5. Prezumţia de nevinovăţie şi reţinerea doar a elementelor de fapt probate sunt ridicate la rangul de principiu;

6.Soluţia juridică corectă şi evitarea erorii judiciare se bazează pe principiul aflării adevărului cu privire la fapte, împrejurări, persoane care cad sub incidenţa normelor juridice;

7. Conform principiului dreptului la apărare nici o persoană nevinovată nu poate fie trasă la răspundere juridică;

8. Principiul autorităţii lucrului judecat, se referă la situaţia juridică ce rezultă din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecăţii.

Izvoare de drept: legea, cutuma, jurisprudenţa şi doctrina.

a) Legea. În sens larg (lato sensu), acest termen desemnează dreptul scris (orice formă a actelor normative), iar în sens restrâns (stricto sensu), desemnează actul juridic al autorităţii legiuitoare.

Într-o primă clasificare legile sunt: constituţionale, organice şi ordinare.

Legile organice sunt acele legi care se referă la organizarea, funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului ****de ex: - sistemul electoral, statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului etc****

Legi ordinare sunt toate celelalte legi care aparţin diverselor domenii.

Legea este un act normativ cu forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative existente în sistemul nostru juridic. Aceasta înseamnă că normele pe care le stabileşte nu trebuie să fie în contra prevederilor constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.

Legile se pot clasifica şi în: generale, speciale şi excepţionale.

Legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită de reglementările legii generale, comune (dreptul comun). De exemplu, Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale. Importanţa distincţiei în lege generală sau specială priveşte procesul de interpretare şi aplicare al acesteia. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs cu legea generală se aplică legea specială.

Legile excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite, ele stabilind consecinţele juridice ale aplicării lor. De exemplu, actele care instituie starea de necesitate.

Actele cu putere de lege care se dau în situaţii deosebite, când organul legislativ nu funcţionează, poartă denumirea de decrete-legi.

Decretul-lege este un izvor de drept care reglementează relaţii sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Are denumirea de decret pentru că provine de la executiv şi lege pentru că are forţa juridică a acesteia.

Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea sunt considerate şi unele acte internaţionale semnate şi ratificate.

Atenţie! Constituţia, ca lege fundamentală, are putere juridică superioară legilor organice şi ordinare.

Actele normative subordonate legii trebuie să aibă în vedere:

- ca aceste acte să fie în conformitate cu legile şi să nu conţină dispoziţii contrare acestora;

- ele nu pot da reglementări primare sau în domenii pentru care s-a prevăzut reglementarea numai prin lege;

- să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale a organului de la care emană;

- să fie date în forma şi cu procedura specifică;

- să respecte ierarhia forţei juridice.

Acte subordonate legilor care au caracter normativ:

- acte ale şefului statului – decrete;

- acte ale organelor centrale executive – hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii;

- acte ale organelor locale.

Decretele, de regulă, sunt acte concrete, individuale (numire în funcţie, avansări în grade militare etc.).

Guvernul, ca organ al puterii executive, adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale hotărâri şi ordonanţe (conform Constituţiei României). Hotărârile se emit pentru executarea legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării ulterior prin lege.

b) Cutuma (obiceiul).

Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană. În ultima vreme rolul cutumei ca izvor de drept (folosit foarte des în dreptul internaţional) a scăzut simţitor.

c) Practica judecătorească.

Prin jurisprudenţă înţelegem totalitatea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor arbitrale prin care s-au aplicat şi sau interpretat normele juridice. Acestea sunt formate din hotărâri care, deşi soluţionează cazuri concrete, prezintă un interes mai larg, deoarece au valoare şi pentru viitor, fiind în măsură să inspire soluţiile pentru cazurile asemănătoare. În România, practica judecătorească nu este considerată un izvor de drept.

d) Doctrina.

Doctrina reprezintă dreptul aşa cum este el conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui. Se manifestă în multiple forme:

- tratatele şi cursurile care sunt expuneri sistematice;comentariile textelor legale sau a hotărârilor judecătoreşti;repertoriile sistematice sau alfabetice;monografiile – probleme juridice particulare; studii, articole din publicaţiile periodice de specialitate.

3. Initiativa legislativa - aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

- Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

- Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.

- Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.

- Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

De exemplu, conform Constitutiei, este considerata ,,prima camera sesizata,, Camera deputatilor - în cazul proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi unele proiecte de legilor organice: serviciile publice de radio şi de televiziune;îndatoririlor militare; instituţia Avocatul Poporului, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, contenciosul administrativ etc.