Drept Comercial

Capitolul I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI

COMERCIAL ROMÂN

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMERCIAL

1. Noţiunea dreptului comercial

Dreptul comercial, ca disciplină juridică de studiu, s-a născut din necesitatea obiectivă de reglementare prin norme de drept a unei activităţi economice existente în societatea omenească care este comerţul.

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de comerţ îşi are originea în expresia latinească commercium, care este un cuvânt compus, format din formele „cum“ şi „merxe“, ceea ce înseamnă în traducere românească „cu marfă“. Activitatea de comerţ este exercitată, de regulă, de un comerciant (merx – mercator).

Din punct de vedere economic, comerţul reprezintă o activitate, care se realizează prin schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Această activitate constă în operaţiunile la care participă comercianţii sau negustorii persoane fizice ori persoane juridice.

În sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde o gamă de activităţi mult mai largă în care pe lângă operaţiunile de interpunere în circulaţia mărfurilor, specifice negustorilor, sunt cuprinse toate activităţile desfăşurate în procesul de producere a bunurilor pe care le realizează fabricanţii, precum şi întreaga sferă a prestărilor de servicii.

În această noţiune este cuprinsă întreaga gamă de activităţi (acte, fapte juridice şi operaţiuni) reglementate de art. 3 din Codul comercial român, la care potrivit art. 7 din acest cod participă comercianţii persoane fizice şi persoane juridice.

Potrivit doctrinei juridice, dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială, adică acele activităţi specifice referitoare la producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.

2. Obiectul dreptului comercial

În Europa continentală sistemul de drept romano-franco-german s-a disjuns în sistemul obiectiv sau franco-italian şi sistemul subiectiv sau germanic.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect de studiu normele juridice aplicabile comercianţilor ca o categorie profesională distinctă, fără a reglementa activitatea persoanelor care nu au calitatea de¬ comerciant. El este considerat un drept profesional. Iniţial sistemul subiectiv a constituit baza primelor reglementări legale ale activităţii comerciale din perioada anterioară marii codificări a dreptului comercial, de la începutul secolului al XIX-lea. Acest sistem a fost preluat de Codul comercial german din 1900 şi ulterior de ţările europene care au fost influenţate de dreptul german, ţări în care este caracteristic şi astăzi.

Sistemul obiectiv are în vedere reglementarea prin norme juridice a raporturilor de drept comercial la care participă atât comercianţii cât şi necomercianţii. El a fost promovat de ideile revoluţiei franceze din 1789 şi a stat la baza Codului comercial francez din 1807. Ulterior sistemul obiectiv a fost preluat de sistemele naţionale de drept comercial inspirate din dreptul francez printre care şi de dreptul comercial român.

Codul comercial român din 10 mai 1887, aflat în vigoare cu unele modificări şi astăzi, este construit pe principiul sistemului obiectiv de drept comercial. Art. 3 C. com. menţionează că actelor şi faptelor juridice, precum şi tuturor operaţiunilor considerate ca fapte de comerţ în dreptul românesc, li se aplică Codul comercial român, indiferent dacă aceste operaţiuni sunt săvârşite de comercianţi sau de persoane care nu au această calitate profesională.

Calitatea de comerciant este definită în art. 7 Cod comercial, menţionându-se că: „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale“.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 7 din Codul comercial român rezultă că dreptul comercial are ca obiect juridic de reglementare faptele de comerţ şi comercianţii. Această subramură a dreptului privat guvernează prin urmare raportul juridic la care participă atât comercianţii cât şi necomercianţii.

3. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI COMERCIAL

4. Apariţia şi evoluţia dreptului comercial

4.1. Perioada antică. Încă din antichitate, o dată cu apariţia conceptului de proprietate s-au născut şi dezvoltat primele manifestări ale schimbului de mărfuri, iniţial între membrii aceleiaşi comunităţi umane şi ulterior între triburile constituite după ocupaţie (agricultori, păstori, pescari, cioplitori în piatră sau specializaţi în prelucrarea lemnului ori a metalului).

Primele forme de schimb a mărfurilor se desfăşurau în natură sub forma trocului care asigura nu numai nevoile economice ci şi relativa stabilitate între membri unor triburi diferite.

După aceea au apărut târgurile de mărfuri şi animale, considerate locuri stabile şi determinate în care se realizau schimburile necesare impuse de nevoile omeneşti şi de dezvoltarea relaţiilor economice.

În istoria antică sunt relevante relaţiile comerciale de schimb a mărfurilor desfăşurate de-a lungul coastelor Mării Mediterane de popoarele egiptene, de fenicieni şi grecii antici care au făcut din comerţ o activitate economică înfloritoare. Primele reguli referitoare la desfăşurarea comerţului datează din Grecia antică.

În perioada de început a Romei antice, ca urmare a faptului că principala sursă de acumulare a bogăţiilor o constituia războaiele cuceritoare, pentru reglementarea relaţiilor comerciale erau suficiente normele juridice de drept civil existente în acea epocă. Ulterior, în perioada de înflorire economică a Romei au apărut şi norme juridice cu un caracter comercial în unele acţiuni pretoriene referitoare la exercitarea comerţului prin reprezentanţi cum erau „actio institoria“ şi „actio exercitoria“.

Comerţul maritim era reglementat de unele legi civile care conţineau şi norme juridice comerciale referitoare la împrumutul maritim, avarierea vaselor (vapoarelor) răspunderea armatorului şi altele.

Totodată, în Roma antică au apărut unele norme juridice referitoare la uzul comercial şi executarea forţată, pe baza cărora s-au formulat principiile instituţiei falimentului de mai târziu.

4.2. În perioada evului mediu, ca urmare a prăbuşirii Imperiului Roman, s au format şi dezvoltat oraşele cetăţi italiene Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa, Milano şi altele care au cunoscut un comerţ înfloritor.

În aceste state-cetăţi an apărut primele forme de organizare a comercianţilor în aşa numitele corporaţii (universitas) care au dobândit ulterior o autonomie administrativă, judecătorească şi legislativă.

Într-o asemenea corporaţie se reuneau comercianţii şi meseriaşii din acelaşi domeniu de activitate economică, sub conducerea unui consul ales dintre ei şi ajutat de mai mulţi consilieri.

După modelul autorităţilor civile, consulul emitea anumite norme interne bazate pe obiceiuri, cu ajutorul cărora se rezolvau litigiile apărute între membrii aceleiaşi corporaţii. Aceste norme interne emise de consuli pe măsura înmulţirii lor au fost grupate sub forma unor statute (culegeri). Aşa au apărut statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) şi altele.

O dată cu dezvoltarea târgurilor medievale italiene, franceze, germane, spaniole, portugheze etc. s-a dezvoltat un drept comercial al târgurilor care prin extinderea relaţiilor comerciale a influenţat şi dreptul comercial din ţările nordice.