Drept Constituțional și Instituții Politice

Introducere

Disciplina „drept constituţional” reprezintă o ramură tipică a

dreptului public. Obiectul său de studiu îl constituie ansamblul raporturilor

juridice prin intermediul cărora se realizează puterea juridică statală. Deşi

beneficiază de un trecut îndelungat (reguli de drept constituţional au apărut

odată cu crearea primelor state suverane), istoria dreptului constituţional se

restrânge numai la două veacuri de exsitenţă (abia la sfârşitul veacului al

XVIII-lea se înfiinţează , în Italia, prima catedră de drept constituţional).

Această geneză târzie este explicabilă: evoluând pe aliniamente filozofice,

cercetările de drept constituţional serveau mai curând, ideologiei

contestatare a puterii politice instituite, fapt ce a generat reacţii

resentimentare din partea autorităţilor. De aceea, puterea politică a

veacurilor XIII – XVIII a descurajat sistematic redactarea şi răspândirea

unor studii sau tratate în domeniul dreptului constituţional.

Abia Revoluţia franceză a liberalizat studierea unei discipline juridice

incomode – căci preocuparea prevalentă a constituţionaliştilor o reprezenta

studierea normelor juridice care reglementau viaţa politică a statului (iar

acestea învederau contractul social dintre guvernanţi şi guvernaţi,

legitimitatea conducerii statale, limitele exercitării puterii politice, dar şi

controlul acestei exercitări, drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi

credibilitatea proclamării şi garantării acestora de către stat). Dreptul

constituţional a fost considerat de aceea, cu just temei, o tehnică a libertăţii,

fiindcă modul de întocmire a constituţiei – lege fundamentală a statului –

este determinant pentru edificarea şi consolidarea unei democraţii ferită de

excese sau de uzurpări; iar dacă ştiinţa politică studiază numai randamentul

instituţiilor politice, îi revine dreptului constituţional sarcina de a analiza

modul de structurare a acestora, întemeierea lor juridică.

În România, studiul dreptului constituţional a fost introdus, ca

disciplină universitară încă din 1864, mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti.

Perioada interbelică a consemnat realizări notabile în domeniu, deopotrivă

cu consacrarea unor nume prestigioase. Alterată de interese ideologice

agresive, disciplina dreptului constituţional va suferi un declin între anii

1948 – 1989. Recuperarea unei tradiţii şi reconstrucţia – pe temei juridic – a

unei democraţii necesare a devenit astfel, sarcina specialiştilor în domeniul

dreptului constituţional de astăzi.

Scopul cursului:

Cursul de drept constituţional îşi propune să educe pe studenţi

în spiritul unei analize ştiinţifice a vieţii politice din România, să-i deprindă

cu utilizarea unor concepte precise cu ajutorul cărora să poată conştientiza

evoluţia sistemului legislativ actual, a cărui infrastructură o reprezintă

constituţia însăşi.

Structura disciplinei:

Am organizat discursul nostru în patru mari capitole.

În primul capitol, intitulat: „Noţiuni introductive”, am definit

dreptul constituţional, am identificat obiectul său de studiu şi am formulat

premisele analizei noastre ulterioare. Am evidenţiat, de aceea, specificitatea

normelor de drept constituţional şi am examinat, consecutiv, particularităţile

raportului de drept constituţional, deopotrivă cu subiectele acestui raport.

Inerent oricăror prolegomene într-o disciplină juridică, am întreprins

redactarea unui inventar al izvoarelor, zăbovind asupra regulamentelor

Parlamentului României, precum şi asupra jurisprundenţei Curţii

Constituţionale, pe care le-am considerat atipice sau măcar controversate în

raport de exigenţele doctrinare în domeniu. Urmează ca, în timp, dreptul

constituţional românesc să-şi constituie cutume cu rol de izvor de drept, pe

măsură ce evoluţia vieţii politice instituţionalizate le va recunoaşte

generalitatea şi repetitivitatea.

Capitolul doi al cursului este dedicat unei „Teorii a

constituţiei”; sunt prezentate noţiuni privind geneza şi evoluţia ideii

constituţionaliste, precum şi regulile juridice potrivit cărora se adoptă şi se

revizuieşte Constituţia în România.

Dominante ale acestei secţiuni sunt, atât clasificările

constituţiilor în funcţie de modul lor de adoptare, cât mai ales, direcţiile

principale de modificare a constituţiei. Legea de revizuire a Constituţiei din

1991 şi întreg procesul ulterior sunt prezentate, atât din punctul de vedere al

concepţiei generale a legiuitorului (formată în cei 12 ani de utilizare a legii

fundamentale), cât şi din punctul de vedere al Tehnicii legislative.

Semnalând direcţiile esenţiale ale modificării, voim deopotrivă să

învederăm, sub noile auspicii, procese subsecvente, precum suspendarea sau

abrogarea constituţiei.