Drept Fiscal

1 Dreptul fiscal. Definitie. Principii. Izvoaree. Norme.

Definiţia Dreptului fiscal

1. Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile juridice care se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile.

2. Din cuprinsul acestei definiţii se pot desprinde câteva idei:

Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public. Ca atare, raporturile juridice fiscale sunt raporturi de drept public reglementate de norme juridic de drept public. Faţă de această concepţie tradiţionalistă însă, legislaţia şi practica au dezvoltat foarte mult şi aspectul privat al dreptului fiscal. Astfel, în ciuda faptului ca titlurile statului care au ca obiect impozite şi taxe sunt şi rămân titluri executorii, pentru a căror realizare nu este necesară intervenţia magistratului, totuşi există mai multe situaţii în care tradiţionalul caracter de drept public este atenuat de raporturi juridice în care egalitatea părţilor şi chiar posibilitatea contribuabilului de a formula pretenţii de natură patrimonială asupra statului modifică semnificativ concepţia tradiţională cu privire la raporturile juridice fiscale.

3. Contribuabilul poate contesta orice act administrativ fiscal, orice act de executare, poate solicita instanţei suspendarea actului administrativ ori suspendarea executării silite, poate cere statului despăgubiri pentru o impunere defectuoasa ori nelegală, are dreptul la rambursarea unor impozite (cazul T.V.A.) în anumite situaţii, poate sesiza organele jude¬că¬toreşti cu privire la abuzurile administrative ale funcţionarului fiscal sau poate justifica chiar o acţiune judiciară întemeiată pe Convenţia europeană a drepturilor omului pentru încălcarea articolului 1 cu privire la dreptul de proprietate.

4. Raporturile juridice fiscale se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor, sau al administrării acestora. Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire este însă mult mai largă, având în vedere nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.

5. Subiect al impunerii este orice persoană fizică sau juridică (de drept public sau privat) care realizează venituri ori deţine bunuri impozabile ori taxabile. Principiul este universalitatea impunerii, excepţia fiind scutirea de la impunere, care trebuie să fie expres şi limitativ prevăzută de legea fiscală, niciun fel de extindere pe cale de interpretare nefiind admisă.

6. Obiectul impunerii sunt atât bunurile cât şi veniturile considerate de legiuitor ca fiind impozabile ori taxabile.

Principiile Dreptului fiscal

7. Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal în art. 3 şi au următorul conţinut:

− Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

− Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

− Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

− Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de câtre acestea a unor decizii investiţionale majore.

8. Neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală şi eficienţa impunerii reprezintă principii de bază ale fiscalităţii unei economii libere, reprezentând esenţa multor discuţii pe marginea corectitudinii raportului de impunere atât din punct de vedere al relaţiei stat – contribuabil cât şi din punct de vedere al contribuabililor care compară diferitele reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte.

9. Acestor principii legale li se mai poate adaugă un principiu formulat de mai mulţi teoreticieni, care are în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu capa¬citatea să contributivă. Aceasta înseamnă consacrarea ideii de egalitate prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii. Deşi există argumente pro şi contra pentru susţinerea oricăreia din aceste două idei, autorii prezentei lucrări se pronunţă în favoarea egalităţii prin impunere, fie şi pentru motivul unei echităţi sociale mai mari decât acela al egalităţii în faţa impozitului. Considerăm că este normal ca un cetăţean care are o avere mai mare să contribuie într o măsură superioară la constituirea fondurilor generale ale societăţii decât un cetăţean care are o capacitate contributivă inferioară.

Izvoarele Dreptului fiscal

10. Constituţia României este primul şi cel mai important izvor al dreptului fiscal. Legea fundamentală a ţării reglementează în art. 56 obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, între îndatoririle fundamentale cetăţeneşti. Această îndatorire fundamentală însă trebuie să fie garantată de aşezarea justă a sarcinilor fiscale, de interzicerea oricăror alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege şi de reglementarea prin lege a modului de cheltuire a fondurilor generale ale societăţii consti¬tuite din impozite şi taxe.

11. În afara legii fundamentale, la sfârşitul anului 2003, au fost codificate de către legiuitorul român Codul Fiscal (Legea 571/2003) şi Codul de procedură fiscală (O.G.

nr. 92/2003).

12. Codul Fiscal strânge la un loc principiile generale ale fiscalităţii, raportul dintre legea română şi tratatele internaţionale cu privire la impunere, inclusiv convenţiile de evitare a dublei impuneri, principalele impozite şi taxe din sistemul fiscal românesc. Încercarea de concentrare a tuturor acestor reglementări într un singur cadru normativ este lăudabilă. Modificările permanente însă, modificări de esenţă ale acestei reglementări precum şi adăugarea prin reglementări secundare la normele juridice primare, slăbeşte foarte mult din efectul benefic produs iniţial.

13. Codul de procedură fiscală concentrează toate reglementările legale procedurale care ţin de „administrarea impozitelor şi taxelor”, respectiv înregistrarea contribuabililor, declararea impozitelor şi taxelor, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi taxelor, soluţionarea contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor admi¬nistrative fiscale.

14. Reglementările secundare, respectiv Normele, Instrucţiunile şi Regulamentele de apli¬care ale legislaţiei fiscale, adoptate prin Hotărâre de Guvern ori prin Ordin al Ministrului finanţelor Publice, joacă un rol foarte important în explicarea şi aplicarea legislaţiei fiscale, detaliind în amănunt modul de aplicare a normelor fiscale sau proce¬dural fiscale, conţinând reglementari şi, uneori, chiar lămuriri necesare, în absenţa cărora aplicarea legislaţiei fiscal ar fi dificilă.

15. Deciziile Comisiei fiscale centrale constituite la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, a cărei raţiune de funcţionare este interpretarea unitară a reglementărilor fiscale sunt obligatorii doar pentru organele fiscale, modul de interpretare a legii fiscale cuprinse într o Decizie a Comisiei putând fi infirmat pe cale judiciară prin hotărâre judecătorească.

16. Impozitele, taxele şi alte venituri ale bugetului de stat, indiferent de natura şi subiectele de drept plătitoare, se realizează în cadrul unor raporturi juridice care se nasc, se modifică şi se sting în baza actelor normative prin care se reglementează relaţiile fiscale.