Dreptul Afacerilor

PARTEA I

MEDIUL JURIDIC AL AFACERILOR

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN SISTEMUL ROMÂN DE DREPT

I. NOŢIUNI SOCIO-JURIDICE INTRODUCTIVE

Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o parte iar pe de altă parte în sistemul general al ştiinţelor se impun clarificări, delimitări ale categoriilor şi termenilor avuţi în vedere în cadrul prezentului curs: societate, stat, drept, morală, categorii de drept (obiectiv, subiectiv), putere politică, instituţie politică, ştiinţa dreptului, administraţie publică etc.

1. Naţiunea şi suveranitatea naţională

Dreptul reglementează relaţii umane care se formează în cadrul unei colectivităţi de oameni, ce trăieşte de mai multe generaţii pe un acelaşi teritoriu, prin voinţa lor comună, reprezentând o naţiune.

Noţiunea de suveranitate conţine, pe de o parte, supremaţia, adică însuşirea de a fi deplină, nelimitată şi nesubordonată, iar pe de altă parte, independenţa, ceea ce semnifică neatârnarea faţă de orice putere străină şi se manifestă în relaţile externe. Pe plan politico-juridic, suveranitatea este expresia dreptului naţiunilor la autodeterminare.

2 Statul

Statul este instituţia juridică voită şi creată de naţiune, investind-o cu putere suverană. Statul este expresia puterii suverane a naţiunii, de unde rezultă că cele trei condiţii de existenţă a statului sunt : naţiunea, teritoriul şi puterea publică. Într-adevăr, statul ca instituţie juridică (“statul de drept”) este creat de naţiune, el exprimând în permanenţă voinţa naţiunii, iar puterea suverană cu care este investit statul de către naţiune se exercită asupra întregului teritoriu naţional.

3. Cetăţenia

Cetăţenia este legătura politică şi juridică ce se stabileşte între un individ şi stat. Acestă legătură este impusă individului de către stat, care este suveran în determinarea elementelor ce permit să se facă distincţie între “cetăţeni” şi “străini”. Articolul 1 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română precizează că : “cetăţenia română exprimă apartenenţa şi legătura unei persoane la statul român”. Cetăţenii români sunt egali în faţa legii (articolul 4 din Constituţie).

Cetăţenia română se poate dobâdi:prin naştere, prin repatriere , prin acordarea la cerere ,

Cetăţenia română se pierde: prin retragere , prin aprobarea renunţării la cetăţenie, în alte situaţii speciale.

Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate, paşaport sau, în cazuri speciale, prin certificat eliberat de reprezentanţele diplomatice române din străinătate.

4. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor

Drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt drepturi subiecive esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, pentru libera şi deplina dezvoltare a personalităţii umane, stabilite prin Constituţie şi prin Convenţiile Internaţionale la care România a aderat, şi garantate prin legi.

Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute şi consacrate în acest mod, se pot grupa astfel :

A.Drepturile şi libertăţile social-politice , la rândul lor se pot grupa în :

1. Drepturile şi libertăţile personale (inviolabilităţi)

2. Drepturile şi libertăţile democratice dintre care se evidenţiază :

3. Drepturile şi libertăţile politice din care fac parte:

B.Drepturile social–economice care se caracterizează prin prevederile constituţionale privind : dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii salariaţilor inclusiv inclusiv limitarea zilei de muncă la 8 ore şi interzicerea muncii forţate; dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale etc

C.Drepturile garanţii ale exercitării nestingherite a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale: dreptul de petiţionare, acordat nu numai cetăţenilor individuali, ci şi „organizaţilor legal constituite” şi implică obligaţia autorităţilor publice sesizate de a răspunde; dreptul persoanelor vătămate de autoriţile publice de a obţine reparaţii

Constituţia României din 1991 cu modificările ulterioare, prevede de asemenea, ca o garanţie suplimentară pentru apărarea „drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti”, Instituţia Avocatului Poporului care, în acest scop, îşi poate exercita atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanei lezete în drepturile şi libertăţile sale.

5. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor se referă la : fidelitatea faţă de ţară, care include şi obligativitatea depunerii jurământului de către cetăţenii investiţi cu o funcţie publică; respectare Constituţiei şi a legilor, apărarea ţării incluzând şi obligativitatea serviciului militar pentru bărbaţi; contribuţia exclusiv financiară la cheltuieli publice în baza sistemului de taxe şi impozite stabilit prin lege ordinară şi exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenesti fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.

6. Teritoriul

Teritoriul statului este partea globului pământesc delimitată prin frontiera de stat, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană deasupra solului şi apelor, asupra căreia se exercită suveranitatea statului.

Din punct de vedere administrativ, teritoriul României este organizat în comune, oraşe, judeţe. Limitele unităţilor teritorial-administrative, precum şi constituirea de zone economice se prevăd prin legi organice. Articolul 3 din Constituţie stipulează că pe teritoriul României nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

7. Sistemul administrativ în România

Puterea de stat, puterea cu care statul este investit de naţiune, se exercită potrivit unor reguli, care îi stabilesc întinderea şi modalităţile de exercitare. Se caracterizează prin următoarele atribute:

o este o putere instituţionalizată

o este o putere publică

o este o putere de comandă şi constrângere,

În scopul exercitării puterii sale suverane, statul ca instituţie juridică, este dotat cu organe de expresie a acesteia denumite, în termenii Constituţiei „autorităţi publice”. În funcţie de domeniul în care acestea exercită puterea suverană de stat, se pot distinge: puterea legislativă; puterea executivă; puterea

Indiferent de forma de guvernământ (de conducere, de cârmuire a treburilor publice) în statele democratice, exercitarea puterii suverane a statului se bazează pe principiul separaţiei puterilor în stat, potrivit căruia fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) îşi are domeniul său propriu, pe care nici una din celelalte două nu trebuie să-l încalce.

Autoritatea publică, nedefinită de textul Constituţiei trebuie înţeleasă ca fiind organul de stat ce deţine puterea legitimă de a comanda, de a obliga pe toată lumea. În orice caz “autoritatea publică” nu coincide integral cu noţiunea de “organ de execuţie” şi nici cu cea de “putere a statului”.

Astfel, textul constituţional enumeră în ordine precizând totodată şi principalele lor atribuţii următoarele “autorităţi publice”:

A. Parlamentul

Parlamentul este definit ca fiind “organ reprezentativ suprem al poporului român” şi “unică autoritate legiuitoare”. Cu toate acestea puterea de a legifera nu aparţine în toată plenitudinea ei numai Parlamentului, deoarece art. 90 – Constituţie prevede şi procedura “referendumului” în “probleme de interes naţional” declanşată la iniţiativa Preşedintelui României (doar cu “consultarea” Parlamentului). Pe de altă parte, art. 114 Constituţie prevede şi posibilitatea “delegării legislative” adică obligarea temporar a Guvernului (autoritate executivă) de a emite “ordonanţe” în domeniul legilor ordinare.

B. Puterea executivă

a) Guvernul, ca autoritate publică ce exercită puteri executive asigură „realizarea politcii interne şi externea ţării potrivit programului de guvernare acceptat de parlament” , şi are conducerea generală a administraţiei publice. Este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică (art. 101 - Constituţie).