Dreptul asigurărilor

1. APARITIA SI EVOLUTIA ASIGURARILOR

1.1. Relatia Asigurare – Risc

Riscul este definit în dictionarul explicativ al limbii române ca posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o paguba.

Dorinta omului de a proteja familia si patrimoniul s-a materializat, ca urmare a organizarii stiintifice a solidaritatii umane, în asigurare. Aceasta presupune acordarea unei indemnizari financiare victimelor unor evenimente, precum catastrofe naturale, accidente.

Din punct de vedere juridic riscul este evenimentul viitor si incert (dar posibil), de a carui realizare este legata producerea unor efecte juridice. El are importanta pentru asigurator, deoarece din analizarea si evaluarea lui rezulta nivelul primei si corespunzator al indemnizatiei de asigurare.

În functie de felul incertitudinii poate fi întâlnit:

- risc previzibil - provocat de factori cunoscuti la momentul încheierii contractului (de ex.: activitatea în mediu toxic, boala etc...);

- risc imprevizibil - datorat unor factori ce nu pot fi cunoscuti si nici banuiti, precum cutremur, seceta, inundatii, furtuna etc.;

În functie de natura sa riscul poate fi social, când are drept cauza evenimente sociale (precum boala, somaj) si de natura politica sau economica care are la origini situatia politico-economica existenta si posibile evenimente majore precum: razboi, lovitura de stat, falimentul etc.

Relatia asigurare-risc este una de cauzalitate imediata: prezenta unui risc a creat nevoia de asigurare. Modul în care acest mijloc de protectie a evoluat este strâns legat de evolutia civilizatiei umane, de fenomene demografice, economice si de modul în care catastrofele naturale au fost percepute de-a lungul timpului.

1.2. Aparitia si evolutia

În forme primare, asigurarile au fost prezente odata cu primele grupuri sociale organizate, care într-o forma sau alta, încercau sa-si ajute membrii în caz de nevoie.

Dovezi de existenta a asigurarii exista din antichitate:

- în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societati de într-ajutorare a cioplitorilor de piatra;

- în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile disparitiilor erau suportate în comun de comercianti. Proprietarii de corabii se întelegeau cu acela care îsi pierdea corabia sa primeasca alta în loc, cu conditia ca pierderea sa nu fie din culpa proprietarului;

- în secolul V î.H., Pericle a înfiintat organizatii care aveau ca scop ajutorarea membrilor si familiilor acestora în caz de incendiu, boala, deces;

- membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un adevarat contract de asigurare, platind în timpul vietii cotizatii pentru ca înmormântarea sa fie organizata de colegiul al caror membrii erau.

Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci si romani, presupunea obtinerea de catre comerciant a unui împrumut în bani necesari organizarii transportului. În cazul în care nava pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar daca ajungea la destinatie, pe lânga împrumut se platea si o dobânda ridicata pentru suportarea riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat sa fie folosit pâna în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-a interzis datorita dobânzilor excesive.

Asigurarile continua sa-si faca loc ca asociatii mutuale ale lucratorilor, artistilor, astfel ca membrii corporatiilor existente în unele tari europene (Danemarca, Anglia) erau despagubiti în caz de accident de munca, incendiu sau chiar incapacitate de munca.

Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a cautat gasirea unui alt mijloc care sa permita bancherilor obtinerea unei anumite sigurante. Apar premisele contractului de asigurare: bancherii încasau o suma de bani si se angajau sa acopere un eventual prejudiciu cauzat navei sau încarcaturii.