Dreptul în Dacia, provincie romană

Constatam ca dreptul in Dacia are un puternic caracter statutar. Datorite categoriei de persoane care locuiau provincia.

Astfel, cetatenii romani care au colonizat Dacia se bucurau ca si la Roman de plenitudinea drepturilor civile si politice cu exceptia dreptului de proprietate quiritara asupra pamantului care nu putea fi exercitat decat in coloniile care se bucurau de fictiunea lui ius italicum.

Latinii erau o categorie intermediara intre cetateni si peregrine. Eui aveau doar o parte din drepturile rezervate cetatenilor romani si trebuie mentionat ca sunt o categorie juridica in scadere, pe masura ce se manifesta tendinta de generalizare a cetatenilor romani.

Peregrinii formau marea majoritate a poporului din Dacia. Asa cum cetatenii puteau folosi intre ei normele lui ius civilae, adica a dreptului quiritar tot asa cum peregrinii puteau folosi intre ei obiceiurile locale daca nu contraveneu dreptului roman, insa ei aveau acces si la normele lui ius gentium pe care le puteau utiliza fie in raporturile dintre ei, fie cu cetatenii romani.

Principalele categorii de norme ale dreptului din Dacia

Institutia proprietatii

Cunoaste mai multe forme:

1.Proprietatea quiritara. Putea fi exercitata doar de cetatenii romani si doar asupra pamanturilor care beneficiau de ius italicum.

2.Proprietatea provinciala. Se exercita in mare parte de provinciali (peregrini) asupra pamanturilor provinciei. Jurisconsulti romani au incercat sa defineasca folosind conceptele timpului si au desemnat-o prin possessio et uzusfructus. Romanistii moderni au ajuns la concluzia ca provincialii geto-daci exercitau un veritabil drept real asupra pamantului pe care l-au numit dreptul de proprietate provinciala. Titularii lui puteau transmite pamantul prin acte intre vii si mortis causa, il puteau greva cu sarcini si servitutii.

Uzucapiunea

Datorita faptului ca uzucapio era o institutie a dreptului civl, a fost creata in dreptul gintilior prescriptio longi temporis, care presupunea un termen de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti si avea un efect extinctiv.

In vremea imparatului Constantin cel Mare a fost creata prescriptio longisimus temporis cu termen de 40 de ani care e fost redus la 30 de ani in vremea lui Teodosie al II-lea si care se aplica inclusiv bunurilor imperiale si ale bisericii, avand tot un efect extinctiv.

Sfantul imparat Justinian a desfiintat distinctia dintre fondurile italice si provinciale si a unificat regimul lui uzucapio si a prescris longi temporis astfel:

-bunurile mobile erau dobandite cu titlu de proprietate in termen de 3 ani prin uzucapiune

-bunurile imobile erau dobandite in 10 sau 20 de ani prin prescriptio longi temporis.

Era nevoie de just titlu si de buna-credina iar prescriptia avea caracter achizitiv.

Proprietatea peregrina se aplica celorlalte bunuri mai putin pamantul si era aparata prin actiune, dupa modelul dreptului civil roman suprimandu-se si sintagma ex iure quiritium sau adaugandu-se fictiunea cetateniei.

În materia casatoriei peregrinii puteau încheia casatorii între ei,era cunoscuta de asemenea institutia tutelei si cea a adoptiunii fraterne,care a stat la baza institutiei înfratirii din dreptul feudal. Erau cunoscute si casatoriile dintre cetatenii romani si peregrini.însa acestea nefiind valabile conform dreptului civil roman,care cerea ca ambii soti sa aiba cetatenie romana, tatal nu dobândea puterea parinteasca (patria potestas) asupra copiilor si nu se produceau efectele în materia succesiunii.

În ceea ce priveste succesiunile, peregrinii puteau presta în forma orala testament cunoscut mai târyiu în feudalism sub numele de testament cu limba de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testament in factio pasiva si puteau veni la succesiunea cetatenilor romani.