Dreptul Muncii

Contractul individual de munca

Capitolul I

1. Repere istorice ale reglementarii. Origine.

În dreptul românesc, contractul individual de munca îsi are originea în contractul de locatiune de servicii. Codul civil român face vorbire despre trei tipuri de locatiune: locatiunea lucrurilor si a bunurilor (locatio rei), locatiunea întreprinzatorilor de lucrari si carausilor (locatio operis faciendi) si locatiunea de servicii (locatio operarum).

Astfel, initial contractul individual de munca era reglementat de art. art. 1470 pct. 1 C. civ., alaturi de contractul de antrepriza si de contractul de transport.

Potrivit art. 1470 pct. 1 C. civ., locatiunea serviciilor reprezinta una dintre cele trei categorii de locatiune a lucrarilor, respectiv aceea “prin care persoanele se obliga a pune lucrarile lor în serviciul altora”, fiind cunoscut sub denumirea de contractul de locatiune de munca (art. 1413 din Codul civil).

Contractul individual de munca a fost prevazut distinct, pentru prima data, de catre Legea contractelor de munca din anul 1929, fiind prevazut distinct, alaturi de contractul colectiv de munca si de contractul de ucenicie. Aceasta lege a definit în cuprinsul art. 37 contractul individual de munca drept “conventiunea prin care una din parti, denumita salariat, se obliga sa presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat, sau pentru o lucrare determinata, unei alte parti, denumita patron, care, la rândul sau, se obliga sa îl remunereze pe cel dintâi”.

Aceasta definitie acoperea atât locatiunea de servicii cât si locatiunea de lucrari, deoarece potrivit alin. (2) “faptul ca salariatul, o data cu prestarea muncii, furnizeaza si materia prima ca accesoriu al ei, nu ridica contractului de munca caracterul de mai sus” . În aceste conditii sarcina definirii contractului individual de munca a revenit doctrinei.

Prin urmare, contractul individual de munca a fost reglementat, pentru prima data, prin Legea contractelor de munca din 1929, ulterior, contractul individual de munca reprezentând principalul obiect de reglementare atât al Codului muncii din 1950 , cât si al Codului muncii din 1972 . Nici unul dintre cele doua coduri nu cuprindea însa o definitie a contractului individual de munca, acestea evocând doar continutul sau.

Ca atare, se poate observa ca dupa o evolutie ce depaseste o jumatate de secol, contractul individual de munca s-a dsprins de contractele civile prin Legea asupra contractelor de munca din anul 1929, ceea ce a constituit, în timp, si premisa pentru constituirea unei ramuri distincte de drept, respectiv dreptul muncii.

2. Teorii cu privire la izvorul raporturilor juridice de munca ale salariatilor. În doctrina juridica din Europa occidentala s-au confruntat în timp teorii diferite cu privire la izvorul raporturilor juridice de munca ale salariatilor.

Teoriile ce au animat si continua sa anime dezbaterea doctrinara în materia izvorului raporturilor juridice de munca ale salariatilor, sunt reductibile, în esenta lor, la doua categorii. Astfel, avem în vedere distinctia între teoriile necontractualiste si teoriile contractualiste, prezentate succint în cele ce urmeaza.

a) Teoriile necontractualiste:

- teoria institutionala - sustinuta în Germania, având însa adepti si în Italia, potrivit careia izvorul raportului juridic de munca îl constituie integrarea efectiva a persoanei în colectivul unei anumite unitati;

- teoria prestatiilor de fapt - prezenta îndeosebi în tarile nordice, conform careia izvorul raportului juridic de munca îl constituie materialitatea prestarii în fapt a muncii, ceea ce reprezinta o manifestare de vointa exprimata în mod cert, prin fapte concludente.

b) Teoriile contractualiste:

- teoria contractului de adeziune - sustinuta, în principal, în Italia în S.U.A. potrivit careia la predispozitia unei parti – angajatorul - de a oferi o anumita munca, în anumite conditii, este libera sa adere sau nu, cealalta parte - salariatul . Este evident, însa, ca un contract individual de munca nu este rezultatul unei simple aderari, ci, de regula, al negocierii individuale libere;

- teoria contractului asociativ - potrivit careia între angajator si salariat ar exista o asociere inedita (apropiata de cea civila), întemeiata pe ideea existentei unei comuniuni de scop (între angajator si salariat), în functie de interese superioare comune. În realitate, în pofida obiectivului realizarii pacii sociale, contractul individual de munca nu este un contract de tip asociativ. Fiecare parte - angajatorul si salariatul - ramâne purtatoarea propriului ei interes, determinat de pozitia economica si juridica diferita fata de patrimoniul unitatii în cauza. Dincolo de obligatia necesara de informare reciproca si de colaborare între parti, este clar ca scopul lor nu este comun. Exista desigur si interese comune sau convergente, dar ele nu sunt integral definitorii;

- teoria contractului de schimb - care constituie opinia majoritara, conform careia izvorul raporturilor juridice de munca ale salariatilor îl constituie contractul individual de munca, respectiv un contract care are ca obiect prestarea muncii în schimbul unui salariu.

3. Definitie. Conform art. 10 din Codul muncii: “Contractul individual de munca este contractul în temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, în schimbul unei remuneratii denumite salariu”.

Contractul colectiv de munca unic la nivel national (art. 69 alin. 1) reia identic definitia contractului individual de munca data de art. 10 din Cod.

În literatura juridica de specialitate s-a remarcat caracterul deficitar si unilateral al acestei definitii, îndeosebi din cauza faptului ca nu se mentioneaza expres obligatia angajatorului de a plati salariul (fiind insuficient de relevanta referirea la munca prestata în schimbul unei remuneratii denumite salariu).