Dreptul Proprietății Intelectuale

CAP. I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de proprietate industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

După o altă clasificare, obiectele proprietăţii intelectuale sunt încadrate în trei grupe distincte. La cele două categorii de obiecte de proprietate industrială, creaţiile noi şi semnele distinctive, se adaugă încă una, reprimarea concurenţei neloiale. Libertatea şi moralitatea activităţii economice se asigură printr-un ansamblu de dispoziţii care protejează practicile cinstite în materia industrială şi comercială.

Dreptul de autor, ca instituţie publică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice. Pentru a fi protejată, opera trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor; să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului. În cadrul dreptului de autor, elementul caracteristic al creaţiei intelectuale constă în originalitatea operei.

1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală

Prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de comerţ.

Aspectul pozitiv constă în dreptul titularului de a fi singurul îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinţei se exercită de titular în mod direct şi nemijlocit.

Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a interzice altor persoane orice folosinţă a bunului, fără încuviinţarea sa. Prin opunerea de către titular a folosinţei bunului, terţii au obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală

1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificările folosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale este apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o categorie specială.

După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este caracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. În această concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate proprietăţile.

Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale, obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea a fost preluată şi susţinută în diverse variante.

Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect activitatea şi gândirea omului.

Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca obiect bunuri corporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu debitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice, invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturile asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu drepturile reale.

După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept complex, care cuprinde în conţinutul său atributele personale nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, fără să existe un primat al unora asupra celorlalte.

După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un tot unitar.

1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare: interne şi internaţionale. Protecţia creaţiei intelectuale este asigurată pe plan internaţional de dispoziţiile Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1881. Convenţiile cuprind reguli aplicabile prin intermediul legilor naţionale ale ţărilor membre, precum şi reguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris şi Uniunii de la Berna.

1.4.1. Izvoarele interne

Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcţie de obiectele protecţiei juridice, sunt următoarele:

a) în domeniul invenţiilor:

- Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie, republicată în 2002;

- Hotărârea Guvernului nr.499 din l8 aprile 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64 din l99l privind brevetele de invenţie, republicată;

- Legea nr.93 din 20 mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie;

- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 211 din 22 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr.93 din 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie;

- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, modificate şi completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie 2000.

b) în domeniul desenelor şi modelelor industriale:

- Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată în 2002;

- Hotărârea Guvernului nr.1171 din 2 octombrie 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129 din 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată;

c). în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:

- Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

- Hotărârea Guvernului nr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

d). în domeniul numelui comercial:

- Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale republicată în 2004;

- Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului, republicată în 1998;

e). în domeniul dreptului de autor:

- Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

- Hotărârea Guvernului nr. 779 din 25 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri;

- Hotărârea Guvernului nr. 1287 din 13 noiembrie 2002 privind numirea corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.