Istoricul Medicinei Legale

Medicina legala este disciplina medicala care isi pune cunostiintele sale in slujba justitiei , ori de cite ori pentru lamurirea unei cauze judiciare sint necesare anumite precizari cu caracter medical-biologic.

Istoricul medicinii legale

Cele mai vechi dovezi care atesta colaborarea medicilor cu justitia dateaza din antichitatea cea mai indepartata. Astfel in Codul lui Hamurabi (rege al Babilonului intre anii 1728-1686 i.e.n.) contine elemente de raspundere medicala, precizind si sanctiunile pentru greseli in interventiile terapeutice. In Talmud se mentioneaza ranirile, omuciderile, sinuciderile, sarcina, constatarea mortii, perversiunile sexuale, semnele virginitatii, violul, pubertatea, sterilitatea etc. In codurile de legi ale Egiptul antic era prevazuta necesitatea examinarii de catre moase a femeii gravide condamnate la moarte, aminindu-se pedeapsa pina dupa nastere (daca graviditatea era confirmata). legile egiptene pedepseau aspru avortul; se considerau drept vicii grave unele perversiuni sexuale. Cel mai vechi document al medicinii legale universale este colectia Si-Iuan-Lu, in cinci volume, aparuta in 1247 in China, autorul fiind consilierul penal Sun-tsi. Se ocupa de autopsii, traumatisme mortale si nemortale, asfixii, moartea subita si mortile survenite in cursul tratamentului prin acupunctura. Titlul unui capitol: "Cum se spala nedreptatea" subliniaza rolul social al medicinei legale.

Atit medicina greaca cit si cea romana, cunoscind bolile psihice au aratat felul cum puteau fi trasi la raspundere penala anumiti bolnavi mintali.

In Digestele lui Iustinian (secolul al VI-lea) se formuleaza parerea ca medicilor este mai curind o judecata decit o marturie.

In 1575 Ambroise Pare publica Des rapports et des moyens d'embaumer les corps morts, prima carte de medicina legala aparuta in Europa. Adresindu-se medicilor, el le arata dificultatile profesiunii medicale si le recomanda sa fie obiectivi si "sa nu prezinte plagile mari ca mici si nici cele mici ca mari prin favoare sau altfel, pentru ca juratii (judecatorii) se consulta si judeca adesea dupa cum li se raporteaza".

Primul care a folosit denumirea de "medicina legala" a fost italianul Paolo Zacchia, medic al papei Inocentiu al X-lea, consultant al tribunalului ecleziastic (Rota Romana), si savant multilateral. In cele 10 volume ale tratatului Questiones medico-legales abordeaza capitolele clasice ale medicinei legale la care anexeaza si 85 de pareri si decizii ale Rotei Sacre.

Alte denumiri folosite pentru desemnarea acestei specialitati (Medicina Forensis, Medicina Legalis, Medicina Legala, Medecine Legale, Legal Medicine, Forensic Medicine reflecta legaturile medicinei cu dreptul. Exista si alte denumiri ca: Medicina Judiciara, Medecine Judiciaire, Medical Jurisprudence, Gerichtliche Medizin. Acestea indica un domeniu mai restrins de aplicare a cunostintelor medicale in procedura judiciara (cercetare, ancheta, judecata) acoperind mai bine continutul activitatii concrete a expertizelor curente. O alta grupa de denumiri indica o cale particulara de dezvoltare a medicinei legale, paralel cu obligatiile igienico-sanitare si administrative ale medicului: Medizinische Polizeiwissenschaft, Staatsarzneikunst, Politia medica.

Universitatile evului mediu au constituit prin consiliile facultatilor de medicina primele organe de expertiza, fiind solicitate sa-si dea parerea in diverse probleme medico-sanitare din care unele aveau caracter medico-legal.

Cristalizarea medicinei legale ca specialitate medicala de sine statatoare debuteaza cu obiceiul justitiei de a solicita ajutorul unor persoane cu experienta (moase, medici, chirurgi) pentru judecarea proceselor privind viata, integritatea corporala si sanatatea omului. Apelul la acesti specialisti, sporadic pina in secolul al XV-lea, incepe sa fie reglementat juridic in secolul al XVI-lea (1532, Constitutio Criminalis Carolinae) si secolul al XVII-lea (1603, Edictul din Nantes; 1656, Praxis Criminalis) si incepe sa fie fundamentat pe baza stiintifica in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, o data cu integrarea medicinei legale in invatamintul medical. Din aceasta epoca dateaza lucrarea lui Fortunato Fidelis "De Relationibus Medicorum Libri Quator" care poate fi considerata ca primul tratat de medicina legala.

Pina la Revolutia franceza din 1789, cadrul procedural penal nu era favorabil dezvoltarii expertizelor medicale (dezbaterile erau adesea secrete, acuzatul lipsit de aparare, marturia inculpatului considerata "regina probelor" era adesea smulsa prin tortura etc). In secolul al XIX-lea procedura judiciara inceteaza sa mai fie secreta si devine publica, si de aceea opiniilor expertilor solicitindu-se o cit mai mare rigoare, impartialitate si probitate stiintifica. Dezvoltarea unei categorii de experti medicali specializati (medicina legala) a exercitat la rindul ei o influenta reciproca asupra dezvoltarii conceptiilor de drept si procedura (alienatul mintal scapa de rigorile justitiei, pruncuciderea ajunge sa beneficieze de o pedeapsa mai blinda decit omuciderea, anomaliile sexuale beneficiaza de o interpretarea mai justa) si asupra imbogatiri si diversificarii probele stiintifice (de exemplu in stabilirea cauzei mortii, a identitatii persoanei, a filiatiei, a elucidarii mecanismelor diverselor vatamari).

In invatamintul medical, medicina legala apare mai intii ca o disciplina secundara, predata in cadrul altor catedre (anatomie patologica, igiena, toxicologie, psihiatrie) si numerosi medici cu alt profil de baza au adus contributii esentiale in dezvoltarea medicinei legale. Citeva exemple: