Legislația Mediului

Legislaţia protecţiei mediului

Cap. 1 Noţiuni introductive

1.1. Scopul şi importanţa protecţiei mediului

Mediul reprezintă „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice, naturale şi artificiale, care condiţionează viaţa umană, animală sau vegetală, sau o specie“ (Le Petit Larousse, 2003). Mai pe scurt, mediul reprezintă ansamblul elementelor obiective şi subiective, care constituie cadrul de viaţă al unui individ.

Potrivit lui Sabuko Okita, „mediul reprezintă factorul esenţial pentru continuitatea supravieţuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacă nu se poate asigura generaţiilor viitoare posibilitatea de a se bucura de binefacerile naturii“.

Odată cu apariţia şi amplificarea problemelor ecologice mediul devine obiectul interesului şi acţiunii publice.

Aşa cum afirma Michel Prieur, mediul constituie astăzi o „noţiune cameleon“, cu semnificaţii şi dimensiuni specifice, iar enunţarea unei definiţii unitare pentru această noţiune este un deziderat pentru juriştii care activează în domeniul dreptului mediului.

Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 defineşte „mediul“ drept „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului“.

Definiţia mediului are importante implicaţii asupra dreptului mediului, prin elementele concrete pe care le oferă pentru juriştii implicaţi în actul juridico-administrativ.

Noţiunile de poluare şi deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul vocabularului juridico-ecologic.

Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind să modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural şi care afectează atmosfera, apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile umane“ (Dicţionarul Enciclopedic, vol. V, 2004).

În legislaţia românească actuală, poluarea este definită ca fiind „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, vibraţii, căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime (Legea nr. 137/1995).

Poluantul reprezintă „orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă, sub formă de vapori sau sub formă de energie, care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia sau al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale“.

Legea apelor nr. 107/1996 consideră poluarea „ca fiind orice alterare fizică, chimică, biologică sau depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni poluarea“.

În Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 se foloseşte şi o noţiune mai largă decât cea de poluare, care o înglobează, şi anume cea de „deteriorare a mediului“, care reprezintă „alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale sau antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului“.

Principalele surse de poluare sunt: industria (extractivă, energetică, prelucrătoare), transporturile, agricultura şi marile complexe zootehnice, aglomerările urbane, experimentele nucleare, accidentele ecologice.

Protecţia mediului are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin combaterea poluării, în vederea menţinerii şi conservării patrimoniului natural, şi asigurarea condiţiilor de viaţă generaţiilor actuale şi viitoare. Din punct de vedere juridic ea se realizează prin instituirea anumitor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii în cazul utilizării resurselor naturale şi desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului.

1.2. Globalizarea şi mediul

Globalizarea este un element definitoriu pentru acest început de mileniu. Din punct de vedere economic, reprezintă „tendinţa societăţilor multinaţionale de a desfăşura strategii la scară planetară, ce conduc la crearea unei pieţe mondiale unice“ (Le Petit Larousse, 2003).

Globalizarea sau mondializarea este un proces de integrare la nivel planetar, cu patru dimensiuni: economică (comerţ, investiţii şi fluxuri de capital), politică, informaţională şi culturală. Ea contribuie la accelerarea creşterii economice prin angajarea unor schimbări structurale la nivel industrial, ce antrenează modificarea gradului de utilizare a resurselor naturale şi a nivelului de poluare.

Globalizarea difuzează capitalurile şi tehnologiile pe largi arii geografice, cu efecte directe asupra mediului. Prin aceasta, contribuie la întărirea companiilor multinaţionale dar şi marginalizarea unor economii şi populaţii, cu antrenarea sărăciei prin epuizarea resurselor naturale.

Este de notorietate faptul că acest proces impune noi standarde ecologice pentru produse, ce conduc la creşterea competitivităţii lor şi la efecte benefice pentru mediu.

Fenomenele ce afectează calitatea mediului au dobândit în ultima perioadă caracter global, fiind în centrul atenţiei instituţiilor internaţionale de mediu.

Efectul de seră cu antrenarea schimbărilor climatice, diminuarea grosimii stratului de ozon, reducerea biodiversităţii la scară planetară, defrişarea masivă a pădurilor (în special în zonele ecuatoriale), aridizarea terenurilor agricole sunt elemente definitorii ale crizei ambientale actuale.

Suprapopularea şi concentrarea populaţiei preponderent în zonele urbane, cu apariţia „mega-oraşelor“ (oraşe cu peste 8 milioane de locuitori), au condus la creşterea nivelului poluării, datorită noxelor emise (gaze toxice, ape reziduale, deşeuri), dar şi „presiunii“ construcţiilor care conduce la micşorarea spaţiilor verzi, atât de necesare pentru un „mediu sănătos“. În acelaşi timp, aceste metropole (cca. 20 în anul 2000) sunt mari consumatoare de resurse, de la energie şi apă la alimente.

Poluarea a devenit în ultimele decenii o reală sursă de preocupare pentru autorităţile guvernamentale, dar şi pentru opinia publică, căutându-se soluţii locale şi regionale la problemele globale.