Legislația Secundară a UE

1. Legislația UE

Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Obiectivul principal a Comunităților Europene de a obține unificarea europeana este bazat in totalitate pe lege. Legea comunitara este un sistem legal independent care are prioritate asupra prevederilor legii nationale. Un numar de jucatori cheie sunt implicati in procesul de implementare, monitorizare si de dezvoltare a acestui sistem legal.

Tratetele de instituire a Comunitatilor Europene au fost revizuite in cateva randuri prin:

- Actul Unic European (1987),

- Tratatul asupra Uniunii Europene -"Tratatul de la Maastricht" (1992),

- Tratatul de la Amsterdam (1997), care a intrat in vigoare la 1 mai 1999.

Prin urmare Tratatele definesc rolul si obligatiile institutiilor UE si institutiile implicate in procesul de decizie, precum si procedurile legislative, executive si juridice care sunt proprii dreptului comunitar si implementarii acestuia.

Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt de trei tipuri, şi anume: izvoarele primare, izvoarele secundare şi izvoarele legislaţiei complementare .

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii Europene.

Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate. Acestea includ legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Izvoarele complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre principiile generale ale dreptului.

Izvoarele dreptului Uniunii Europene (UE) sunt de trei tipuri: izvoarele primare, izvoarele secundare şi izvoarele complementare.

Izvoarele legislaţiei primare

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, provin, în principal, din tratatele „fondatoare”, şi anume din Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea definesc repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi fundamentează puterea instituţiilor. Acestea stabilesc astfel cadrul juridic în care instituţiile UE pun în aplicare politicile europene .

De asemenea, legislaţia primară cuprinde:tratatele de modificare ale UE;protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare;tratatele de aderare a statelor membre la UE.

Izvoarele legislaţiei secundare

Legislaţia secundară cuprinde actele unilaterale şi actele convenţionale.

Actele unilaterale pot fi clasificate în două categorii:cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea sunt actele aşa-zise atipice, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind:acordurile internaţionale semnate între UE, pe de o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte;acordurile între statele membre;acordurile interinstituţionale, şi anume între instituţiile UE.

Izvoarele legislaţiei complementare

În afară de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, sursele legislaţiei complementare cuprind dreptul internaţional şi principiile generale ale dreptului. Aceste surse i-au permis Curţii de Justiţie să acopere lacunele din legislaţia primară şi/sau legislaţia secundară.

Dreptul internaţional este o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie în elaborarea jurisprudenţei sale. Curtea se referă la acesta făcând trimitere la dreptul scris, la cutumă şi la uzanţe.

Principiile generale ale dreptului sunt izvoare nescrise elaborate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Acestea i-au permis Curţii de Justiţie să instituie norme în diferite domenii care nu sunt menţionate în tratate.

2. Legislatia secundara a UE

A. Actele unilaterale

Actele unilaterale sunt acte de legislaţie secundară ale Uniunii Europene (UE). Acestea generează drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Primul tip de acte se referă la cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările. Al doilea tip de acte sunt cunoscute ca acte în afara nomenclaturii. Acestea sunt actele atipice, cum sunt comunicările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele unilaterale pot fi definite ca acte generatoare de drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Acestea sunt adoptate de instituţii în temeiul tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene (UE). Actele unilaterale constituie, alături de actele convenţionale, actele legislaţiei secundare a UE.

Nomenclatura actelor unilaterale

Actele unilaterale prevăzute în nomenclatura de la articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE sunt: regulamentul; directiva; decizia; avizele şi recomandările.

De asemenea, articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea UE stabileşte o diferenţiere între actele legislative, şi anume adoptate în urma unei proceduri legislative, şi actele care sunt implicit nelegislative. În general, obiectivul actelor nelegislative este de a pune în aplicare actele legislative sau anumite dispoziţii specifice din tratate. Este vorba, de pildă, despre regulamente interne ale instituţiilor, de anumite decizii ale Consiliului, de măsuri adoptate de Comisie în domeniul concurenţei etc.

Anumite acte atipice pot fi incluse tot în categoria actelor unilaterale. Aceste acte sunt denumite atipice în măsura în care nu sunt menţionate în tratate. Acestea au fost create pentru practica instituţională şi sunt frecvent utilizate de instituţii. Este vorba, de exemplu, despre rezoluţii, concluzii, comunicări etc. Aceste acte au un domeniu de aplicare politic, însă nu au efect juridic obligatoriu.