Noțiunea și Obiectul Dreptului Muncii

NOŢIUNEA DREPTULUI MUNCII. OBIECT. RAPORTURILE JURIDICE INDIVIDUALE DE MUNCĂ. IZVOARELE DREPTULUI MUNCII. PINCIPIILE DREPTULUI MUNCII. FORMAREA PROFESIONALĂ

Secţiunea I-a

1. Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

1.1. Definiţia dreptului muncii

Dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii .

Aşa cum rezultă din definiţie, dreptul muncii este un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de reglementare – relaţiile sociale de muncă ce se stabilesc între cei ce utilizează forţa de muncă – angajatorii (patronii) şi cei care prestează munca salariaţii (angajaţii).

Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Codul muncii , prin angajator se înţelege persoana fizică sau persoana juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia sau profesia lor să desfăşoare diverse activităţi pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei renumeraţii denumite salariu (art. 10 C. m.).

Între cele două părţi – angajatori şi angajaţi – iau naştere relaţii individuale dar şi colective, consecinţa încheierii contractelor colective de muncă, precum şi a instituţionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi şi obligaţii distincte ale celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.

În sfera de reglementare a dreptului muncii intră şi controlul aplicării dispoziţiilor din domeniul raporturilor de muncă precum jurisdicţia muncii.

1.2. Obiectul dreptului muncii

Obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă.

Raporturile juridice de muncă sunt: relaţiile sociale reglementate de lege care se stabilesc între o persoană fizică şi o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară) sau o persoană fizică, în urma prestării unei munci de către cea de a doua în folosul celei dintâi, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

În concluzie, obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă născute din contractul individual de muncă şi raporturile juridice conexe lor

Ca ramură a sistemului unitar al dreptului român, dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii, executării, modificării şi încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate pe contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă.

Sursa existenţei raportului juridic de muncă o constituie încheierea şi existenţa contractului individual de muncă.

Secţiunea a II-a

2. Raporturile juridice individuale de muncă

2.1. Noţiunea raporturilor juridice de muncă

Raporturile juridice de muncă au fost definite ca fiind acele relaţii sociale reglementate de lege ce iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi, ca regulă, o persoană juridică – pe de altă parte ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua care la rândul ei se obligă să o renumereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

Subiectele raportului juridic de muncă sunt – angajatorul şi salariatul.

2.2. Caracteristicile raportului juridic de muncă sunt:

 poate exista numai între două persoane, spre deosebire de raportul obligaţional civil în cadrul cărora poate exista o pluralitate de subiecte active sau o pluralitate de subiecte pasive;

 de regulă se stabileşte între o persoană fizică şi o persoană juridică şi excepţional numai între două persoane fizice;

 are un caracter personal, fiind încheiat „intuitu personae” adică atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţii persoanei care prestează munca cât şi în funcţie de specificul celeilalte părţi – având în vedere colectivul, condiţiile de muncă existente etc.;

 se constituie pe baza unei relaţii de subordonare dintre subiectele raportului juridic în sensul că persoana care prestează munca este subordonată celuilalt subiect al raportului.

2.3. Formele raporturilor juridice de muncă

A. Formele tipice – sunt cele fundamentate pe contractul individual de muncă potrivit cărora una din părţi – totdeauna o persoană fizică, se obligă să depună forţa sa de muncă în folosul celeilalte părţi, de obicei – persoana juridică (sau persoana fizică) care se obligă la rândul său, de a crea condiţii corespunzătoare pentru prestarea muncii şi de a plăti această muncă.

De asemeni tot forme tipice sunt considerate raporturile juridice de muncă ce privesc: a) funcţionarii publici; b) militarii; c) membrii cooperatori.

B. Formule atipice sunt:

a) raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie;

b) raporturile de muncă ale avocaţilor salarizaţi în interesul profesiei;

c) raporturile de muncă ale judecătorilor şi procurorilor şi a diplomaţilor.

Secţiunea a III-a

3. Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele dreptului muncii sunt exprimate prin anumite forme specifice prin care acestea îşi găsesc expresia, adică acele acte normative care reglementează raporturile juridice de muncă, inclusiv raporturile juridice grefate de raportul de muncă, cele privind pregătirea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, patronatele, sindicatele, jurisdicţiile.

3.1. Izvoarele dreptului muncii sunt de două categorii:

- izvoare comune cu alte ramuri de drept;

- izvoare specifice.

3.1.1. Izvoarele comune sunt:

– Constituţia, legile (Codul muncii de la 1.03.2003), hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.

Potrivit art. 72 alin. 1, lit. p din Constituţie , regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială se stabileşte prin lege organică.

Jurisprudenţa (practica judiciară) nu constituie izvor de drept nici în domeniul dreptului muncii, dar Deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu, potrivit art. 145 alin. 4 din Constituţia României. Curtea Constituţională însăşi a precizat că acest caracter obligatoriu are efecte erga omnes.

– Obiceiul (cutuma) nu reprezintă un izvor de drept al raporturilor juridice de muncă.

Regulile juridice aplicabile într-o unitate în afara actelor normative decurg din izvoare interne de drept (scrise) cum sunt organizarea şi funcţionarea sau regulamentul de ordine interioară.

Izvoarele specifice sunt:

- interne;

- internaţionale (dreptul internaţional al muncii).