Protecția drepturilor în sistemul constituțional românesc

1. INTRODUCERE

Primele documente constituţionale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Ţară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, ca “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice maniera ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecata loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.”

Alt document important apărut în Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri şi a arestărilor fără respectarea procedurii de judecata normală.

Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) si Bill-ul drepturilor (1689). In conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărâ ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroana sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în alte condiţii de cele stabilite de Parlament.

Declaraţia drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnăscute.”

Declaraţia de independenţă a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede şi ea că “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Acest act consacră ideea ca toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernamânt”.

In timp ce declaraţiile americane vorbesc în titlul şi în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declaraţia franceză din 1789 face un pas înainte şi se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. In chiar primul sau articol Declaraţia stipulează ca “oamenii se nasc şi ramân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decat pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii civile. Insă, viaţa în cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice, cum ar fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor care au calitatea de cetăţeni.

In ţara noastră instituţia drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru întâia oară îintr-o concepţie modernă în Constituţia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţenilor într-o abordare politico-juridică caracteristică gândirii politice şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituţiei a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” şi a avut o importanţa socială şi politica fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, într-o manieră declarativă, formală – drepturile de esenţa democratica din acea vreme. Constituţia a consacrat, printre altele, libertatea de conştiinţă, a învăţamântului, libertatea presei şi a întrunirilor. Toţi românii erau declaraţi “egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestării sau la cel mult 24 de ore dupa arestare. O mare importanţă se acordă proprietăţii private, exproprierile nefiind admise decât pentru cauze de utilitate publică şi numai “după o dreaptă şi prealabilă despagubire.”

Odată cu noile realităţi şi cu întregirea ţării după Marea Unire din 1918, în ţara noastră a fost adoptata Constituţia din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decat Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerintele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat prevederile Constituţiei din 1866 dar a adus unora dintre ele îmbunătăţiri substanţiale. Constituţia a introdus principii noi faţă de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului naţional unitar (art.1); înscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială (art.17); angajamentul statului pentru protecţia socială (art.21); principiul legalităţii şi domnia legii ca fundament al statului. Totodată, în art.8 se prevedea că “toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituţiei “toţi factorii de producţie se bucură de o egală protecţie.”

Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci cand a fost proclamată o noua Constituţie elaborată din iniţiaţiva regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituţia din 1938 a instituit însă şi unele modificări ale unor principii constituţionale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii puterii Statului şi concentrarea puterii politice în mâinile regelui.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineinţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.

Problematica drepturilor şi libertăţtilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementarilor de drept internaţional public.

Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiza atentă în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă decât acela al drepturilor cetăţenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit însăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.

În toate sistemele constituţionale constituţia s-a impus ca lege fundamentală, ce stă la baza organizării şi funcţionarii statului (1) .

Adoptarea ei este astfel un eveniment deosebit de important, petru că aceasta excede juridicului, fiind o realitate politico-statală pentru ca, în constituţie sunt reglementate şi consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi sociale şi statale, valoarea, conţinutul, iar semnificaţiile constituţiilor fiind exprimată încă de la primele acte constituţionale şi constituţii.