Extras din curs

Instrument clasic de realizare a prescripţiilor normelor juridice, răspunderea are un impact mai redus în domeniul protecţiei mediului şi prezintă multiple particularităţi.

Răspunderea penală (şi contravenţională) constituie un veritabil „drept represiv al mediului”, funcţia sa principală fiind aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante şi pentru societate. Dimensiunea represivă a reglementărilor a făcut ca, în conţinutul lor, principiile şi instituţiile penale să fie mai puţin „ecologizate”, în sensul adaptării lor la cerinţele specifice ale domeniului supus ocrotirii.

La nivel internaţional se remarcă o pendulare între procedurile de drept interna¬ţional public (consacrate în tratate) şi recurgerea la mecanismele dreptului privat (admise mai ales în practica statelor) care conferă răspunderii internaţionale pentru pa¬gubele de mediu un profil aparte. Această tendinţă are toate şansele să se prelungească, fiind preluată şi consacrată şi la nivelul dreptului pozitiv, cum este cazul Protocolului din 10 septembrie 1999 la Convenţia de la Basel asupra mişcărilor transfrontaliere de deşeuri periculoase şi preferată în practica statelor.

Problema centrală o reprezintă în acest domeniu eficacitatea represiunii „delictelor ecologice”; o primă concluzie este aceea că rezultatele controlului şi ale sancţiunilor rămân ineficiente. Tentativele de a degaja, plecând de la dreptul comun al răspunderii, funda¬mente şi reguli specifice mediului nu au dus la prelungiri semnificative la nivelul dreptului pozitiv. Tot aşa, încercările de a crea un delict specific vătămării mediului, care să reprime într-o manieră globală ilicitul ecologic nu au ajuns până acum la un rezultat concret. Oricum însă, mugurii unei reforme fundamentale, din perspectivă ecologică, în privinţa principalelor forme de răspundere au apărut.

I. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC.

Consideraţii generale

Multă vreme, dreptul a conceput şi a admis responsabilizarea şi, în mod corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de către om; dreptul la reparare nu exista decât dacă victima era subiect de drept (respectiv persoană fizică sau persoană juridică în înţeles societal). Apariţia şi recunoaşterea juridică a prejudiciului ecologic au forţat însă lărgirea spectrului de aplicare şi adecvarea regimului de răspundere la noile realităţi a concepţiei clasice a răspunderii civile. Primul element l-au constituit, în acest sens, apariţia şi consacrarea noţiunii de daună (prejudiciu) ecologic, urmat relativ rapid de stabi¬¬lirea unui regim special de răspundere adaptat particularităţilor acesteia. Răs¬pun¬derea civilă apare în dreptul mediului ca un mijloc la care se recurge în ultimă instanţă, prioritatea fiind acordată celorlalte tehnici şi instrumente, cu precădere celor de natură economico-fiscală.

Din această perspectivă şi având în vedere fundamentul său specific, ea apare mai degrabă ca o reparare, şi mai puţin ca o răspundere în înţeles clasic. În acelaşi timp este de remarcat faptul că, şi atunci când activitatea poluantului este exercitată conform regulilor administrative stabilite, nu se împiedică răspunderea civilă, în măsura în care autorizaţiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor terţilor. Activitatea vătămătoare ilicită nu este mai puţin prejudiciabilă şi se impune deci şi în această situaţie o reparare. Aşadar, poluantul nu poate niciodată să se ascundă de răspundere în spatele prescripţiilor administrative, chiar dacă le respectă integral.

Specificitatea prejudiciului ecologic

Conform legii-cadru româneşti în materie (O.U.G. nr. 195/2005), prejudiciu înseamnă „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.

În vederea explicării acestei „noţiuni revoluţionare“ pentru dreptul civil clasic s-a recurs în principal la două argumente teoretice.

Primul, consideră că la originea acceptării conceptului de „daună ecologică“ se află teoria inconvenientelor de vecinătate, în sensul că, treptat, o asemenea teorie a lărgit noţiunea de vecinătate geografică la cea de vecinătate socială, prin introducerea conceptului de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a patrimoniului ecologic comun. Acest tip de pagubă se distinge şi nu se con¬fundă cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima tulburării este în acest caz colectivitatea deţinătoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.

Într-o altă perspectivă se consideră că noţiunea (conceptul) de pagubă ecologică este legată de proprietate, a cărei valoare economică este determinantă. Paguba poate consta în pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piaţă, într-o pierdere de venit ori în daune vizând interese morale, estetice şi ştiinţifice. Această concepţie economizantă ridică însă probleme pentru protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice care nu sunt exploatate şi nu au deci nicio valoare de piaţă, precum şi pentru ecosistemele şi peisajele a căror valoare economică nu poate să fie evaluată. Totodată, evaluarea valorii economice a altor elemente de mediu, precum diversitatea biologică, echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat.

În acelaşi timp, măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei indemnizaţii ridică şi alte aspecte importante, ca de exemplu pragul ori nivelul minim de pagubă care atrage răspunderea, constatarea daunei, în special când este vorba despre efecte pe termen lung, la mare distanţă ori cauzate de actori multipli, şi, în sfârşit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel, această ultimă problemă rămâne, în mare parte, ignorată de drept.

Indiferent de viziunea acceptată, repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat astfel încât nicio reparaţie nu este posibilă şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a identifica autorul.