Suport Curs Drept Procesual Civil

1. Conceptul de competenţă

Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe, astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de orice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectul viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui să urmeze aceeaşi tendinţă .

Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.

Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.

2. Formele competenţei

O problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială.

În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în competenţă absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive. Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă.

Cap. II. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe care-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în competenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege „autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care ne referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care atribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond, care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fost indicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi cărora legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.

Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi „plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească ce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că legea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale cuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte, termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în conţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc, exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în legislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea controlului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea, termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).

Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.: contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000].

Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în temeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare dispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele reglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres consacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa judecătoriilor în temeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc. civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art. 319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile în care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].