Extras din curs

Sectiunea 1. Aparitia institutiei

Parlamentul s-a impus ca realitate teoretica si practica în istoria constitutionala a lumii mai întâi în Anglia si apoi, treptat, în Europa si pe întreg mapamondul.

Toti autorii de drept constitutional sunt de acord ca aceasta institutie politica s-a constituit ca o reactie fireasca împotriva despotismului si a tiraniei specifice absolutismului feudal.

Functia principala a Parlamentului este adoptarea legilor, reguli generale de conduita dupa care se organizeaza si functioneaza orice stat din lume.

Legea este expresia vointei suverane a poporului. Daca la început, când activitatea statala se desfasura în sânul cetatilor (Grecia Antica), era posibila participarea tuturor cetatenilor la procesul legiferarii, prin marirea granitelor statelor si, implicit, a numarului membrilor acestora, participarea întregului popor la luarea deciziilor în mod direct nu a mai fost posibila.

Solutia a fost gasita în institutia delegarii, a reprezentarii, prin care poporul îsi desemna un numar rezonabil de mandatari care sa-i exprime juridiceste vointa suverana.

La momentul actual, majoritatea constitutiilor statelor civilizate consacra suveranitatea poporului si stabilesc ca aceasta se exercita prin reprezentare si prin referendum, referendumul fiind o garantie ca parlamentul sa actioneze conform împuternicirilor date.

Importanta împuternucirilor ce i se delega, rolul sau statal juridic, functia de legiferare, au impus autonomia Parlamentului în sistemul autoritatilor statale. Totodata, parlamentul trebuie sa fie o eficienta contrapondere pentru guvern.

Parlamentul apare ca o institutie politica si juridica, alcatuita din una sau doua camere, care dispune de puterea de decizie la nivel statal, putere ce-si trage seva din modul de desemnare a membrilor acestui organism statal.

Sectiunea a 2-a. Originile parlamentarismului în România

Parlamentarismul a aparut în România relativ târziu, la începutul secolului al XIX-lea. Regimul parlamentar nu putea sa se dezvolte în Principate fara acordul Puterii Suzerane si al Rusiei, acord ce depindea de raporturile de forta dintre aceste doua mari puteri si celelalte puteri europene cu interese politice, strategice si economice în Europa de Sud-Est. Pentru motivele aratate mai sus, primele prevederi elecorale si de organizare si functionare a institutiei parlamentare sunt continute în acorduri internationale încheiate cu Turcia si Rusia si, mai târziu, cu alte state, cum ar fi Franta, Anglia, Austria si Prusia.

În România, ca si în celelalte tari europene, parlamentul este o creatie a practicii sociale, rezultat al luptelor duse de burghezie împotriva puterii autocrate a sefului statului. Spre deosebire însa de parlamentele din Europa Apuseana, în Principatele Române, institutia a raspuns cerintei de emancipare a natiunii române fata de dominatia ilegitima si absolutista a Imperiului Otoman.

La începutul secolului al XIX-lea, ideile de participare a natiunii române la conducerea Principatelor, conturate în Epoca Iluminismului, au fost incluse în programul Revolutiei din 1821 si în “Constitutia Carvunarilor”. Institutionalizarea principiului suveranitatii poporului s-a produs odata cu intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, legi ce constituie actul de nastere al parlamentarismului în cele doua Principate.

Urmatorul pas a fost facut prin încheierea Conventiei de la Paris în 1858, Unirea din 1859 si adoptarea Statutului Dezvoltator al lui Al. I. Cuza.

Sectiunea a 3-a Structura Parlamentului. Bicameralismul

Traditia organizarii forului reprezentativ în istoria constitutionala a poporului român evidentiaza orientarea acestuia catre sistemul unicameral de organizare a parlamentului. Potrivit Regulamentelor Organice, cele doua Adunari Obstesti din Moldova si Tara Româneasca aveau un caracter unicameral, sistem care s-a pastrat si sub regimul Conventiei de la Paris, pâna când domnitorul Al. I. Cuza a impus prin plebiscit Statutul Dezvoltator, care prevede organizarea bicamerala a Parlamentului.

Bicameralismul a fost preluat si de cele trei constitutii monarhice din 1866, 1923 si 1938.

În 1946, printr-un act normativ a carui constitutionalitate este contestata, s-a renuntat la bicameralism în favoarea unicameralismului, model de organizare transpus în constitutiile socialiste din 1948, 1952 si 1965.

Prin adoptarea legilor electorale din 1990 si a Constitutiei din 1991 s-a revenit la bicameralism sub impulsul psihologic determinat de adversitatea fata de sistemul de orgamizare comunist.

Bicameralismul, cu existenta a doua camere având aceleasi atributii este considerata o solutie buna pentru ca se creaza un filtru eficient în adoptarea legilor. Alte argumente în favoarea bicameralismului în România ar mai putea fi: traditia consacrata prin constitutiile din 1866, 1923 si 1938; asigurarea unei contraponderi în activitatea legislativa; înlatura despotismul Parlamentului; reducerea conflictelor dintre Parlament si Guvern.

Criticii sustin ca acest sistem nu este potrivit unui stat unitar, cum este si România, deoarece astfel se îngreuneaza mult procesul legislativ, sistemul unicameral fiind considerat mai functional si mai putin costisitor.