Teoria Generală a Dreptului

A. Sinteze

1. Conceptul de drept

Jus est ars boni et aequi

(Dreptul este arta binelui şi a echităţii)

1.1. Etimologia cuvântului „drept”. Cuvântul „drept” derivă din latinescul directum: a) adverb indicând direcţia, în sens direct, fără ocol, de-a dreptul; b) adjectiv, arătând diferite însuşiri (linie dreaptă, drum drept etc.); c) în sens figurat înseamnă: potrivit dreptăţii, adevărului, corect, echitabil etc. Prin urmare, luat în sens metaforic, cuvântul drept desemnează ceea ce este conform cu norma (legea). Pentru substantivul „drept” latinii foloseau jus (drept, dreptate, legi) care îşi are originea în sanscritul ju care înseamnă a lega.

1.2. Accepţiunile noţiunii de drept

- Drept obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.

- Drept pozitiv – reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, respectiv totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit teritoriu.

- Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane, recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

- Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv) precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Norma juridică

2.1. Noţiune. Norma juridică este o regulă generală, impersonală, tipică şi obligatorie care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop asigurarea ordinii sociale, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2.2. Trăsăturile normei juridice

- Norma juridică are caracter general- Lex est communae praeceptum – Papinian D.1.3.1 (legea este o dispoziţie generală). Norma juridică prescrie o conduită tipică, un etalon de comportament pe care trebuie să-l respecte toţi subiecţii. Norma juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Norma juridică nu se rânduieşte pentru ceea ce se produce întâmplător, într-un caz izolat, ci are în vedere o generaltate de relaţii şi o medie de comportament. Neque leges neque senatus consulta ita scribi possunt, ut omnes casus qui quandoque incidetiat comprehendantur, sed suficit la quae plerum accidunt continert – Iulianus, 3, 1. Digeste, Libro LVIII, digestorum, 10 (nici legile, nici senatus-consultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori).

- Norma juridică are caracter impersonal – Jura non singulas personas, sed generaliter constituuntur – Ulpianus, Digeste, 3, 1, III ad Sabinum 1,8. (dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi). Norma juridică nu se adresează direct unei persoane determinate, concretizate, ci ea vizează un număr nedeterminat de persoane

- Norma juridică este obligatorie - Conformarea la conduita prescrisă de norma juridică nu este facultativă, ci obligatorie, astfel încât dacă norma nu este îndeplinită de bună voie se poate apela la forţa coercitivă (de constrângere) a statului.

- Norma juridică are caracter de repetabilitate şi continuitate - Norma juridică se aplică unui număr nedefinit de cazuri, ori de câte ori este necesar, pe durata cât este în vigoare şi cât timp se manifestă relaţiile sociale de natura acelora avute în vedere de legiuitor în momentul edictării normei.

- Norma juridică are caracter social - Norma juridică implică un raport intersubiectiv, adresându-se exclusiv comportamentului uman pe care urmăreşte să îl direcţioneze.

2.3. Structura normei juridice

2.3.1. Structura internă (logico-juridică) a normei juridice. Aceasta alcătuieşte partea statică, stabilă a normei, fiind alcătuită din:

a) Ipoteza – arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică

b) Dispoziţia – prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să o îndeplinească

c) Sancţiunea – reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care

se pot lua de organele specializate ale statului.

2.3.2. Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice. Aceasta alcătuieşte partea dinamică a normei, reprezentând forma de exprimare, de exteriorizare a normei juridice în cadrul actelor normative sub formă de capitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate.

2.4. Clasificarea normelor juridice

2.4.1. După felul conduitei pe care o prescriu:

a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile neputând deroga de la aceasta. Sunt de două feluri: onerative (care impun o anumită acţiune) şi prohibitive (care interzic o anumită acţiune).

b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi: permisive (care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea subiectului alegerea unei conduite) şi supletive (când se reglementează o anumită conduită, dar în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).

2.4.2. După criteriul structurii logico-juridice (interne) normele juridice se împart în:

a) norme complete (determinate) – cuprind în structura lor toate elementele: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.

b) norme incomplete (nedeterminate) – nu au în structura lor toate elementele. În acest caz actul normativ face trimitere la alte norme din acelaşi act normativ sau din alte acte normative prezente (norme de trimitere) sau precizează faptul că norma în cauză se va completa prin acte normative ulterioare (norme în alb).

2.4.3. După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:

a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept.

b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun (specialia generalibus derogant), având prioritate faţă de normele generale

c) norme de excepţie – completează normele generale sau speciale fără a aduce atingere ordinii de drept. Exemplu: conform Codului familiei vârsta minimă la căsătorie pentru femei este de 16 ani, dar prin excepţie, pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.

Normele speciale şi normele de excepţie sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), conţinutul lor neputând fi extins prin analogie şi la alte domenii.