Ecologie

CAPITOLUL I

DEFINIŢIE ŞI OBIECT DE STUDIU

Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX- lea. Termenul de ecologie provine de la cuvintele greceşti oikos = casă şi logos = ştiinţă şi a fost introdus în 1970 de către biologul german Ernst Haeckel. Acesta defineşte ecologia ca fiind "studiul relaţiilor complexe directe sau indirecte cuprinse în noţiunea darwinistă a luptei pentru existenţă" sau " studiul relaţiilor dintre plante şi animale şi mediul lor organic şi anorganic".

De la început ecologia a fost considerată ştiinţa gospodăririi mediului, domeniul de cunoştinţe privind economia naturii sau mai concret "ştiinţa relaţiilor organismelor vii între ele şi cu mediul de trai abiotic"

1.2. Dezvoltarea ecologiei în România

Întemeietorul ecologiei româneşti este G. Antipa. Fost asistent al lui Haeckel la universitatea din Jena, a studiat factorii ce influenţează producţia de peşte din Delta Dunării şi litoralul românesc al Mării Negre. Cercetările sale au contribuit la studiul organizării şi funcţionării biocenozelor acvatice. I. Borcea s-a ocupat cu studiul ecologic al litoralului românesc al Mării Negre. Tradiţia studiului ecologiei în mediul acvatic a fost continuată de N. Botnariuc în mediul marin şi M. Băcescu în mediul dulcicol.

Ecologia animalelor terestre este fondată de I. Popovici - Bâznoşanu, care elaborează prima clasificare de biotopuri din ţara noastră şi elaborează noţiunea de bioskenă, ca cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme şi fond propriu de plante şi animale. E. Racoviţă întemeiază biospeologia, care se ocupă cu studiul condiţiilor ecologice din mediul subteran.

În domeniul ecologiei vegetale, în 1930 G. Bujorean elaborează prima lucrare de ecologie vegetală experimentală privind succesiunea covorului vegetal şi organizează la Cluj una din primele staţiuni de ecologie din Europa. I. Prodan şi Al. Borza efectuează studii ecologice în Ardeal şi în Carpaţi, iar Gh. Ionescu Şişeşti studiază ecosistemele agricole şi forestiere naturale. În 1960 apare lucrarea "Zonarea ecologică a plantelor agricole din România".

În 1965 apare primul curs de Ecologie generală elaborat de B. Strugren. Ulterior apar diferite tratate cum sunt: Ecologia umană (1970) elaborată de I. Barnea, Ecopedologia (1974) elaborată de C. Chiriţă, Ecologia forestieră (1977) elaborată de N. Doniţă şi lucrarea "Bazele biologice ale producţiei vegetale" elaborată de N. Zamfirescu. În 1982 apare tratatul de Ecologie generală elaborat de N. Botnariuc şi A. Vădineanu.

În deceniile '70-'80, se intensifică studiile de ecologie modernă efectuate în diferite institute de cercetări din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Constanţa etc care au ca obiectiv studiul resurselor materiale ale biosferei sub impactul acţiunii umane. Rezultatele acestor studii constituie obiectul diferitelor conferinţe naţionale ce urmăresc stabilirea unor strategii de păstrare a echilibrelor ecologice.

După 1989 se înfiinţează facultăţi şi secţii de ecologie în diferite centre universitare, de exemplu Iaşi, Sibiu şi chiar universităţi numite ecologice. În domeniul legislativ apare o nouă lege a mediului, care înlocuieşte legea 9 din 1973, iar la nivel global, Delta Dunării este declarată Rezervaţie a biosferei.

Ecologia este în atenţia diferitelor partide politice, luând naştere Partidul Ecologist, Mişcarea Ecologistă. Se are în vedere ecologizarea diferitelor zone defavorizate din judeţul Neamţ, oraşele Baia Mare, Suceava, Copşa mică etc. Organismele politice şi administrative se integrează în diferite acţiuni organizate la nivel planetar, de exemplu participarea la Conferinţa Internaţională asupra mediului, Rio de Janeiro (1992).

În ultimii ani, pe râurile din România au avut loc inundaţii catastrofale, datorate în primul rând despăduririlor masive din zonele montane. Datorită asanării lacurilor fluviale din lunca Dunării, fluviul a produs, de asemenea, inundaţii fără precedent. Faţă de aceste efecte dezastroase ale acţiunii antropice, se impun măsuri urgente de amenajări silvice şi hidrotehnice, care să reducă manifestarea acestor fenomene.

CAPITOLUL II

FACTORII ECOLOGICI

2.1. Mediul de viaţă

Mediul de viaţă este definit de E. Racoviţă ca fiind totalitatea forţelor şi energiilor lumii materiale care influenţează viaţa unei fiinţe. Mediul de viaţă mai poate fi cnsiderat drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe care organismul le influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod direct sau indirect.

Mediul de viaţă poate fi:

- abiotic, constituit din ansamblul elementelor anorganice din spaţiul ocupat de organism, cu care acesta interacţionează;

- biotic, constituit din totalitatea indivizilor din aceeiaşi specie sau din specii diferite cu care individul vine în contact şi interacţionează.

Factorii ecologici. Dajoz (1971) defineşte ca factor ecologic orice element al mediului capabil de a acţiona direct asupra fiinţelor vii cel puţin în timpul unei faze a ciclului lor de dezvoltare.

Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente lipsite de viaţă) şi biotici (organisme vii) cu care organismul vine în contact şi interacţionează reciproc.

După Braun-Blanquet (1954), factorii ecologici se clasifică astfel:

- factori climatici (energia radiantă solară ca lumină şi temperatură, apa şi aerul );

- factori edafici sau pedologici;

- factori orografici;

-factori biotici.

2.2. Legile acţiunii factorilor ecologici

Acţiunea factorilor ecologici este controlată de diferite legi.

2.2.1. Legea minimului. Agrochimistul german J. Liebig (1840) arată că creşterea plantelor este limitată de un element chimic, atunci când concentraţia acestuia în sol este inferioară unei concentraţii minime, sub care sinteza substanţelor necesare nu mai poate avea loc. Prin extindere, în ecologie, un factor ecologic aflat sub o anumită limită minimă, acţionează asupra organismelor, limitându-le creşterea şi dezvoltarea normală.

2.2.2. Legea toleranţei a fost elaborată de Shelford (1911). Conform acestei legi dezvoltarea materieii vii este posibilă numai între anumite limite ale concentraţiei factorilor ecologici. Reacţia organismelor faţă de factorii ecologici este redată de curba toleranţei. Această curbă se caracterizează printr-un punct de optimum, ce corespunde valorii cele mai preferate a factorului şi două puncte de pessimum, respectiv un minim şi un maxim. Între cele două puncte de pessimum se află zona sau domeniul de toleranţă a factorului, ce exprimă amplitudinea de variaţie a factorului ce poate fi suportată de o specie.

Factorii limitanţi sunt factorii care au efect inhibitor atât în concentraţia prea mică, cît şi în concetraţie prea mare.Noţiunea se aplică tuturor factorilor de mediu. Curba de toleranţă este specifică, carecteristică pentru fiecare specie, factor ecologic,cît şi etapă de dezvoltare ontogenetică.

Valenţa ecologică este capacitatea organismelor de a tolera anumite variaţii ale factorilor ecologici; unele specii pot tolera variaţii mici, altele variaţii mari privind intensitatea de acţiune a factorilor. Pentru a exprima gradul de toleranţă se folosesc termenii de steno=restrîns şi euri=larg.

Organismele se împart astfel în:

- stenobionte sau stenoice: stenoterme, stenofote, stenohaline, stenoionice, stenotope;

- euribionte sau eurioice; euriterme, eurifote, eurihaline, euriionice, euritope.

2.2.3. Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici. Mitcherlich (1921) arată că în natură organismele sunt supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi; în anumite condiţii predomină unii sau alţii dintre factori. În aceste condiţii, limitele de toleranţă sunt relative, putând fi modificate de efectul combinat al factorilor. De exemplu, reducerea luminozităţii duce la scăderea cerinţelor plantelor pentru zinc; temperatura ridicată provoacă creşterea evaporării apei din sol.

2.2.4. Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenţa parţială). Rubel (1930) arată că factorii ecologici climatici, edafici, orografici şi biotici sunt echivalenţi şi se pot înlocui reciproc. Sennikov (1950) arată că nu există o echivalenţă absolută.De exemplu: la lumină slabă, intensitatea fotosintezei rămîne normală, dacă se măreşte concentraţia CO2; în aparenţă, lumina a fost înlocuită, în realitate este vorba de o compensare a efectului.

În virtutea principiului echivalenţei parţiale a factorilor ecologici, Walter (1960,1964) relevă posibilitatea formării unor biotopuri echivalente în regiuni cu orografie şi climat diferit. De exemplu: într-o regiune cu precipitaţii abundente cum este Podişul Transilvaniei, pe versanţii sudici se întâlnesc biotopuri stepice; lipsa umidităţii din sol nu se datoreşte lipsei de precipitaţii, ci efectelor de scurgere şi evaporării intense determinate orografic. În regiunile alpine se formează biotopuri echivalente celor din zona polară, numite tundră alpină, chiar la latitudini mici.