Normative și Legislație Privind Controlul Calității Mediului

INTRODUCERE

Economie de piaţă, democraţie şi drepturile omului, modernizare şi eficienţă economică, faliment, privatizare, protecţia mediului , cuvinte care ni se înfăţişează cu încăpăţânare de sute de ori pe zi, în diverse mesaje aruncate pe canalele publice în mass-media, în comunicările ştiinţifice, în discursurile oamenilor politici sau ale analiştilor economici.

Dincolo de cuvinte, acolo unde ar trebui cei mai mulţi dintre noi să ne avântăm scormonind cu uneltele inteligenţei, vom regăsi uriaşa nevoie a societăţii româneşti de modernizare, de adaptare la noile curente ce revoluţionează la acest moment societatea globală. Pentru unii 8 “globalizarea” este ceva ce trebuie să realizăm neapărat dacă vrem să fim fericiţi; după alţii, sursa nefericirii noastre rezidă tocmai în “globalizare”. Este sigur însă pentru toată lumea că “globalizarea” reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Cu toţii devenim “globalizaţi” – ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru pentru toţi cei care au fost deja “globalizaţi”.

Cum se răsfrânge asupra noastră, a tuturor, acest fenomen este o chestiune de detaliu.

De exemplu, globalizarea şi crearea/recrearea continuă a pieţelor globale a impus Europei să strângă rândurile. Evident agentul schimbării politicii la nivel continental a fost Occidentul, modern, eficient, bogat. Schimbarea este un proces ce a demarat în ultima decadă a secolului XX, după regulile deja experimentate începând cu Piaţa Comună, continuând cu Comunitatea Europeană şi cu actuala Uniune Europeană. Instinctiv, în estul european mesajul acestui agent al schimbării a fost receptat cu entuziasm, inclusiv de partea conservatoare a societăţii (într-o anumită proporţie) şi a încurajat demararea voluntar asumată de reforme economice, politice şi sociale aproape fără precedent în istorie. Miza pare relativ absurdă unui observator al istoriei statelor moderne după încheierea Tratatului de la Westfalia: topirea statelor din Europa de Est şi a celor din Europa de Vest într-o structură supra-statală, care dezvoltă propriile reguli uniformizatoare, globalizatoare chiar, numai în scopul asigurării unor criterii altădată utopice - libertatea şi bunăstarea cetăţeanului, preeminenţa culturală şi economică la scară globală.

Este însă oare schimbarea o necesitate obiectivă la nivelul societăţii şi, în particular, la nivel corporaţional? “Oamenii, prin natura lor – ne răspunde Tobias Randall, autorul lucrării “Puneţi vânatul pe masă” 43, fost manager general al companiei multinaţionale Elly Lilly – se tem de schimbări şi sunt îngrijoraţi de ceea ce le poate rezerva viitorul. Se tem de schimbare pentru că i-ar putea dezavantaja. Ceea ce înseamnă că cineva va avea un avantaj. Schimbarea trebuie privită ca o oportunitate de a câştiga un avantaj comparativ. Toate evoluţiile notabile au avut loc pentru că s-au produs schimbări. Cel mai important este să fii deschis pentru a beneficia de avantajele schimbării – o mare parte din energie se îndreaptă către rezistenţa la schimbare. Oamenii trebuie să înveţe să gândească în afara zonei lor de confort şi siguranţă.   Este o chestiune de bun-simţ. Avem o dorinţă ciudată de a complica lucrurile.” Dacă, în principiu, soluţia schimbării o avem la dispoziţie ca alternativă, la scara societăţii româneşti de astăzi în fapt nu beneficiem de luxul de a mai putea alege. Schimbarea ne-a ales pe noi şi nu depinde de posibilităţile noastre decât ritmul şi înţelepciunea de a transforma schimbarea într-un proces cu o derulare pozitivă pentru fiecare dintre membrii societăţii.

Problemele de mediu au fost percepute global la începutului deceniului 8 al secolului XX, atunci când la solicitarea Clubului de la Roma profesorul Jay Forrester de la Massachusets Institute of Technology (M.I.T.) a prezentat un model general al sistemului mondial. Pe baza acestui model un alt colectiv al M.I.T., condus de profesorul Dennis Meadows a elaborat primul studiu al sistemului mondial, prezentat ca primul raport al Clubului de la Roma şi intitulat “Limitele creşterii”. În acest raport au fost examinaţi cinci factori care limitează dinamica de creştere a economiei mondiale: populaţia, producţia agricolă, resursele naturale, producţia industrială şi poluarea. Autorii raportului au pledat pentru o intervenţie rapidă, care să stopeze tendinţa de creştere necontrolată a economiei mondiale, optând pentru un aşa numit obiectiv de “creştere zero”. Se sublinia că nu poate fi vorba despre o “opoziţie oarbă împotriva progresului, ci de o opoziţie împotriva progresului orb”. Reacţia elitelor mondiale la problemele mediului au fost diferite şi nu puţini sunt cei care neagă evidenţa legăturii dintre problemele globale ale mediului înconjurător – efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, despăduririle, dispariţia unor specii etc – şi activităţile antropice. După Întâlnirea la Vârf a Pământului din 1992 de la Rio de Janeiro, Organizaţia Naţiunilor Unite a reuşit să sensibilizeze şi factorul politic în problemele globale ale mediului.

Globalizării i s-a adăugat şi dimensiunea care-i mai lipsea: solidaritatea mondială în problemele mediului. Evident, aşa cum ultimii 12 ani au arătat cu prisosinţă, nu totul va fi rezolvat imediat. Solidaritatea mondială în problemele mediului poate să pară mai degrabă o utopie, dar opinia publică a devenit conştientă şi a crescut presiunea asupra factorului politic.

Mineritul românesc, spre exemplu, a cunoscut o perioadă de amplă dezvoltare în deceniile 8 şi 9 ale secolului XX, într-un ritm dictat în mod artificial de “planurile cincinale” concepute de activiştii puterii comuniste, în baza indicaţiilor dictatoriale ale şefului de atunci al statului. Din cele menţionate anterior se poate deduce că dezvoltarea sectorului a avut doar parţial legătură cu nevoile economiei reale şi s-a aplicat fără a fi respectate scrupulos principiile imuabile ale legilor economice - ce există şi se manifestă obiectiv şi implacabil - în dispreţul metodelor managementului şi marketingului modern. În numele unei axiologii deformate doctrinar şi uzând de metodele unei praxiologii ce s-a dovedit a fi atât de limitată, aceleaşi principii ale organizării şi conducerii au victimizat întreaga economie românească. Efectele au deveni vizibile abia în momentul în care ţara a fost liberă să-şi construiască destinul în acord cu principiile liberale ale economiei de piaţă şi cu respectarea drepturilor omului.

Economia naţională s-a înfăţişat ca un uriaş cu picioare de lut, în mare parte manageriat cu amatorism sau chiar în dispreţul legilor. Cvasitotalitatea organizaţiilor economice s-au dovedit a fi structurate disfuncţional, fiind generatoare de ineficienţă şi purtând stigmatul lipsei de comunicare, atât în interior, cât şi cu mediul în care acţionau. Biologic, astfel de celule din structura întregului se numesc canceroase – există, consumă substanţă economică, dar generează dezorganizare, entropie maximă.

Aceste aspecte leagă marile semne de întrebare pe care le pun comisarii Uniunii Europene reprezentanţilor ţării noastre în negocierea dosarelor de integrare legate de libera concurenţă şi protecţia mediului. România poate asigura respectarea aquis-ului european în materie şi în ce mod, atât timp cât sectorul este nereformat, adică practic neschimbat? Agenţii schimbării nu au bătut cu suficientă tărie încă la porţile organizaţiilor economice miniere din România.

Europa este la acest moment blocul politico-economic cel mai avansat în abordarea problemelor de mediu, atât în propriul teritoriu, cât şi la nivel global. Negociind aderarea la Uniunea Europeană, România se va ralia acestui grup elitist de state, va deveni una din vocile acestui cor de excepţie - din păcate una disonantă, întrucât are de gestionat multe şi grave probleme de mediu. Tuturor ne sunt încă proaspete în memorie “contribuţiile” nedorite ale sectorului minier, prin accidentele de mediu cu consecinţe transfrontaliere provocate în lunile ianuarie şi martie 2000, la deteriorarea imaginii de ansamblu asupra capacităţii României de a gestiona problemele de mediu. Acest trecut proaspăt a permis ca atât din interiorul cât şi din exteriorul ţării să fie emise opinii care să clameze incapacitatea specialiştilor din mineritul românesc de a gestiona problemele de mediu viitoare ale un proiect minier nou, cel al exploatării zăcământului aurifer de la Roşia Montană.