Structura și Funcționalitatea Ecosistemelor

Capitolul 2

STRUCTURA ŞI FUNCŢIONALITATEA

ECOSISTEMELOR

2.1. RELAŢIA SOL-PLANTĂ-ANIMAL-OM

Integrarea omului în natură constituie una din problemele fierbinţi ale

lumii contemporane. Omul se defineşte ca fiind singurul element care

interacţionează activ cu mediul, în sensul că îl modifică în folosul său,,

modificările constituind devieri de la legile naturale. Relaţia om-natură devine

fundamentală pentru existenţa umană, cu nenumărate repercusiuni asupra

individului uman, animalelor, plantelor şi a naturii în general.

Insuficienta cunoaştere sau ignorare a legilor obiective a dus la intervenţia

aleatorie a omului în natură, respectiv la alterarea mediului ambiant, dar

şi a lui însuşi ca parte integrantă a mediului. S-a creat un dezechilibru între

natura biologică a omului şi mediul înconjurător, de o aşa manieră încât,

incriminând în general toate aspectele vieţii, a devenit necesară o disciplină —

ecologia — care să preia sarcina optimizării cooperării om-natură.

ECOLOGIA este ştiinţa care studiază relaţiile de dependenţă şi interacţiunile

dintre mediul abiotic şi fiinţele vii, sens dat de H a e c k e l (1866).

Într-o viziune cuprinzătoare, ecologia semnifică de fapt o gospodărire

raţională (conformă legilor vieţii) a tuturor resurselor prin care

biosistemele, de diverse complexităţi, pot să-şi perpetueze existenţa în

condiţiile planetei noastre.

În acest context putem deosebi o relaţie fundamentală, regăsită şi în

activitatea fermelor agroturistice, şi anume, raportul dintre viu şi ne-viu.

Legăturile esenţiale dintre aceste forme pot lua două căi distincte: endosomatică

şi exosomatică (Puia şi .Sora n, 1987). Calea denumită endosomatică este cea

de încorporare a neviului în fiinţele vii, iar calea exosomatică, prin mijlocirea

inteligenţei omului, este cea de adaptare sau de alipire a sistemelor nevii la cele

vii. În acest din urmă caz este vorba mai ales de diversele maşini şi utilaje, care

în ultimă analiză pot fi considerate ca nişte prelungiri nevii ale organelor vii.

Analizînd ,,viul" în diferitele sale aspecte, de la plante şi animale la om,

se constată complexitatea şi mulţimea elementelor sale componente. Pentru a

putea efectua investigaţii eficiente, au fost luate în considerare fie un singur

element (individ, populaţie, specie), fie o comunitate de vieţuitoare diverse

(biocenozele), în raport cu mediul biotic şi abiotic. Astfel, ecologia a fost divizată

în două ramuri principale: autecologia (grecescul autos — însuşi) şi

sinecologia (grecescul syn = împreună).

2.1.1. STRUCTURAREA ŞI IERARHIZAREA SISTEMELOR

BIOTICE

ŞI ABIOTICE ALE NATURII

Dezvoltarea teoriei generale a sistemelor (Bertalanffy, 1932;1960;

Needham, 1936 etc.) şi ulterior a ciberneticii şi a teoriei informaţiei, a atras

atenţia asupra problemelor organizării şi a principiilor de funcţionare ale materiei

vii, a nivelurilor de integrare şi organizare, şi a permis delimitarea precisă a

ecologiei ca studiu al sistemelor supra-individuale: populaţie, biocenoză,

ecosistem, biosferă (Odum, 1975). Nivelurile de integrare cuprind totalitatea

subsistemelor dintr-un sistem, inclusiv sistemele abiotice (nebiologice, ne-vii), iar

nivelurile de organizare ale materiei vii reprezintă categorii exclusiv de sisteme

biologice, diferite calitativ din punct de vedere al modului lor de organizare şi al

funcţiilor lor biologice ( B o t n a r i u c , N., 1976, 1982). Ierarhia organizatorică nu

este liniară, ci ramificată (fig. 4, adaptată după diferiţi autori).