Cererea de bani

Această prezentare îşi propune să înfăţişeze modul în care cererea de bani s-a regăsit în teoriile monetare dezvoltate şi aplicate începând cu prima parte a secolului XX. Vor fi discutate teoriile lansate de Irving Fischer, Alfred Marshall şi A.C. Pigou, apoi doctrina Keynesistă asupra cererii de bani şi teoria (modernă) cantitativă a banilor rafinată de Milton Friedman. În fine, vor fi prezentate câteva elemente definitorii ale teoriilor monetare contemporane, cu accent pe teoria aşteptărilor raţionale. O atenţie deosebită va fi acordată rolului ratei dobânzii în influenţarea cererii de bani.

2. TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR

Formulată de economiştii clasici în ultima parte a secolului 19 şi începutul secolului 20, teoria cantitativă a banilor reprezintă o teorie a modului în care ia naştere venitul agregat (ca valoare nominală), arătând, totodată, cantitatea de bani necesară pentru un anumit nivel al venitului agregat. Trăsătura cea mai importantă a acestei teorii este aceea că nu acordă ratelor dobânzii nici un rol în influenţarea cererii de bani.

2.1 Ecuaţia schimbului

Cea mai clară prezentare a teoriei cantitative a banilor îi aparţine lui Irving Fischer, care, în lucrarea “Puterea de cumpărare a banilor “ (publicată în 1911) examinează legătura dintre cantitatea totală de bani din economie (M) şi volumul total al cheltuielilor cu bunuri şi servicii (finale) efectuate într-o economie (P x Y, unde P este nivelul general al preţurilor, iar Y este venitul (oferta) agregat(ă); în acelaşi timp P x Y descrie valoarea PIB nominal).

Viteza de rotaţie a banilor este variabila care asigură legătura dintre M şi P x Y şi arată de câte ori într-un an o unitate monetară este cheltuită pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor produse în economie.

V = (P x Y)/M (1)

Multiplicând fiecare termen al ecuaţiei cu M, obţinem ecuaţia schimbului:

M x V = P x Y (2)

Ecuaţia schimbului arată, astfel, cum cantitatea de bani în circulaţie multiplicată cu numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară într-un an trebuie să fie egală cu venitul nominal, dar nu spune nimic despre modul în care modificarea lui M afectează P x Y. O creştere a lui M poate fi contrabalansată de o scădere a lui V, a.î. M x V rămâne neschimbat (şi, consecutiv), P x Y rămâne, de asemenea, nemodificat). Pentru a putea construi o teorie monetară bazată pe această ecuaţie, este necesară identificarea şi înţelegerea factorilor care influenţează viteza de rotaţie a banilor.

Iniţial Fischer a formulat ecuaţia schimbului utilizând valoarea nominală a tranzacţiilor din economie PT:

M x VT = P x T , (3)

unde: P = preţul mediu pe tranzacţie

T = numărul de tranzacţii efectuate într-un an

VT = PT/M = viteza de rotaţie

Întrucât valoarea nominală a tranzacţiilor T este dificil de măsurat, teoria cantitativă a banilor a fost formulată în termenii ofertei agregate (Y), astfel: T se asumă a fi proporţional cu Y (T = vY, unde v = ct. de proporţionalitate). Substituind vY pentru T, în ecuaţia schimbului obţinem MVT = vPY, şi considerând V = VT/v obţinem ecuaţia (2).

Fischer consideră că determinante în influenţarea modului în care indivizii realizează tranzacţiile sunt instituţiile din economie. Dacă aceştia utilizează cărţi de credit, cantitatea de bani necesară pentru efectuarea tranzacţiilor generate de realizarea venitului nominal este mai mică (M scade relativ la P x V), iar viteza de rotaţie (P x Y/M) creşte. Dacă, în schimb, este preferată plata cash sau cu cecuri (care sunt bani, în definiţia utilizată aici) cantitatea de bani M creşte şi V scade.

Concluzia lui Fischer este aceea potrivit căreia caracteristicile instituţionale şi tehnologice afectează viteza de rotaţie de banilor, dar aceasta se produce lent în timp. Astfel, viteza de rotaţie poate fi considerată relativ constantă pe termen scurt.

2.2 Teoria cantitativă a banilor

Pornind de la ipoteza că viteza de rotaţie este constantă pe termen scurt, Fisher transformă practic ecuaţia schimbului în teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia venitul nominal este determinat exclusiv de modificările cantităţii de bani: dacă M se dublează, M x V se dublează şi la fel se întâmplă cu P x Y.

Presupunând preţurile şi veniturile perfect flexibile Fisher, la fel ca şi economiştii clasici englezi, considera că în condiţii normale, oferta agregată produsă în economie va fi realizată în condiţii de ocupare deplină a forţei de muncă, ceea ce va face ca Y să fie relativ constant pe termen scurt. Teoria cantitativă a banilor afirmă, astfel, că o dublare a lui M se va regăsi invariabil, pe termen scurt, într-o dublare a lui P, oferindu-se astfel o explicaţie a mişcării preţurilor.

Creşterea preţurilor se datorează, potrivit teoriei cantitative a banilor, în exclusivitate modificării cantităţii de bani din economie.

Întrucât teoria cantitativă a banilor arată cantitatea de bani corespunzătoare unui anumit nivel al venitului agregat, aceasta poate fi considerată drept teoria cantitativă a cererii de bani. Prin divizarea cu V a ambilor factori ai ecuaţiei schimbului şi rescrierea acesteia, obţinem, astfel: